Ziua cand au disparut porumbeii’ este a doua carte pe care o citesc a scriitoarei finlandeze-estoniene Sofi Oksanen la scurt interval dupa ‘Purificare’ despre care am scris acum cateva saptamani. Traducerea de aceasta data ii apartine lui Sigrid Crasnean, cartea apare tot in seria ACTUAL a Editorii Polirom in conditii grafice excelente. Pe undeva am remarcat una din acele neglijente editoriale care a lasat sa se strecoare o greseala de ortografie din acelea care duc la scaderea notei in clasa a cincea, sper ca acest gen de detalii vor fi corectate la urmatoarele editii.
Actiunea cartii incepe in perioada de la inceputul celui de-al doilea razboi mondial. Majoritatea cititorilor romani sunt putin familiari cu istoria tarilor baltice, dar cred ca vor observa imediat similaritati intre ceea ce s-a petrecut cu Estonia si ceea ce s-a intamplat si cu Romania, ca si cu Polonia de altfel in urma pactului Molotov-Ribbentrop. Cele doua superputeri dictatoriale ale momentului si-au desenat sferele de influenta si au lasat mana libera fiecare celeilalte in ocuparea teritoriilor pe care le considerau ca le apartin, calcand in picioare independenta si integritatea teritoriala a statelor europene in granitele stabilite de sistemul de tratate de la Versailles. In aceeasi perioada in care Romania pierdea Basarabia si Bucovina de Nord, Estonia era ocupata impreuna cu celelalte republici baltice de sovietici, care au instaurat la fel ca in Basarabia anilor 40-41 un regim de teroare revolutionara. Rezultatul a fost ca ocuparea Estoniei de catre armata germana a fost perceputa de majoritatea populatiei ca pe o eliberare:
‘Wermachtul umpluse strazile, castile si motoretele veneau ca lacustele, prea multe ca sa le numeri, mastile de gaze ale soldatilor se leganau intr-o parte si-n alta, soldatii erau acoperiti de o ploaie de flori. Juudit si-a scos mana, zambetele din aer erau ca bulele dintr-o limonada proaspata, bratele se agitau spre eliberatori, iar palmele erau precum frunzele unui copac vara, frematande, sfasaind afise comuniste si fotografii ale secretarilor de partid. … In curand, pravaliile jefuite de Armata Rosie isi vor deschide din nou usile, vanzatoarele din spatele tejghelelor vor impacheta iarasi cumparaturi in hartie, iar centrala de purificare a apei va fi reparata, podurile ridicate la loc, tot ce fusese pradat, distrus si ars va fi refacut, precum un film derulat inapoi.’ (pag. 28)
sursa www.elefant.ro
Niciunul din personajele cartii nu reuseste sa scape presiunilor istoriei. Daca la inceputul naratiunii inca mai exista cel putin in unele dintre ele o doza de speranta, de demnitate personala sau nationala, sau de integritate, cititorul va fi martor spulberarii tuturor sperantelor, inabusirii tuturor aspiratiilor, pierderii complete a busolelor morale. Ocupatia germana aparent mai cu manusi si mai binevoitoare se dovedeste in scurta vreme a fi la fel de cruda – la inceput fata de supusii de origine evreiasca, si mai apoi si fata de etnicii estoni in momentul cand nu le mai sunt de folos ocupantilor. Cele trei personaje principale ale cartii sunt Edgar Parts colaborationistul gata de orice compromis si de orice tradare sub oricare dintre regimuri, Iuudit care isi gaseste dragostea (‘iubirea fara cinste’) pentru o vreme in bratele unui ofiter german (portret ambivalent al unui criminal de razboi din aceia capabili de iubire si amatori de muzica clasica si mancaruri alese), si Roland care cel putin o vreme isi pastreaza statura morala rezistand si rusilor si germanilor intr-o impotrivire fara speranta. Toti trei vor ceda mai devreme sau mai tarziu si se vor resemna, devenind unii dintre ei piese in angrenajul regimurilor opresive. Cel mai interesant si complex personaj este Edgar, al caror jocuri de-a identitatile implantate pe un cameleonism inascut si combinate cu intrigile sale tradatoare se afla in centrul actiunii:
‘Parts isi impuse sa nu intre in panica. Va rezolva problema, va gandi, va invata sa simta ca insusi Roland, trebuia sa fie ca Roland. Aceasta era singura modalitate de a-l localiza. Cu cat descifra mai repede jurnalul ilegal, cu atat va putea patrunde mai iute in gaura de sarpe, dupa detinatorul caietului. Va trebui sa-i inteleaga modul de gandire mai bine decat pe al lui insusi. Asta pentru ca desi un om poate sa obtina o noua identitate, un nou nume, sa-si construiasca un nou trecut, ceva din vechea viata il va da in vileag. Cine ar fi putut sa o stie mai bine decat tovarasul Parts?’ (pag. 108)
Ce motiveaza tradarea? Aceasta pare sa fie intrebarea cheie a cartii, si raspunsul nu este simplu. Oportunismul? Frica? Incapacitatea de a rezista torturilor fizice si presiunilor morale? Da, dar nu numai acestea. Multe dintre personajele din ‘Ziua cand au disparut porumbeii’ ascund secrete personale, si la fel ca si in ‘Purificare’ cele mai cumplite tradari isi au originea in iubiri neconsumate, gelozii, conflicte personale sau de familie. Slabiciunile omenesti sunt baza terenului fertil pe care rodesc tradarea si colaborationismul.
sursa fi.wikipedia.org
Nu este singurul element comun care poate fi identificat intre acest cel mai recent roman al lui Sofi Oksanen si cartea care a facut-o cunoscuta dincolo de frontierele Finlandei si Estoniei cu cativa ani in urma. Structurile narative sunt similare – si aici povestea este redata in planuri temporale paralele – unul fiind plasat in perioada razboiului, al doilea cu douazeci de ani mai tarziu in perioada sovietica. Personajele se dezvaluie cititorului treptat, imaginea lor construindu-se cu migala (pentru scriitor dar si pentru cititor) din fragmente dezvaluite de ele insisi si de celalalte personaje, la persoana a intaia si a treia, la timpul prezent si trecut. Marturisesc ca am gasit lectura acestei carti ca fiind mai dificila decat a romanului ‘Purificare’, deoarece acolo clarificarile legate de identitatea personajelor au loc cam pana la mijlocul cartii. In ‘Ziua cand au disparut porumbeii’ trebuie sa asteptam sfarsitul cartii pentru ca toate identitatile sa fie dezvaluite si toate piesele umane ale puzzle-ului sa fie puse la locul lor. S-ar putea intrevedea aici o influenta a literaturii de suspense gen John le Carre unde ambiguitatea personajelor se risipeste (daca se risipeste) doar in ultimele randuri ale cartii. Romanele lui Sofi Oksanen pot fi citite si ca romane de mister, avand ca eroi personaje cu identitati tulburi, aflate permanent sub amenintarea strivirii de catre rotile giganticelor masini infernale ale istoriei.
Mai exista ceva comun tuturor personajelor – dorinta de a se destainui, de a nu lasa ascunse de tacere si uitare cele petrecute, indiferent cat de cumplite si traumatice ar fi fost, sfidand riscurile ca cele scrise sa devina mai tarziu proble incriminatorii care pot duce la temnita, exil, moarte. Numarul personajelor care scriu jurnale sau incearca sa comunice cu lumea din afara este remarcabil pentru traiul sub regimurile totalitare descrise in carte. Asa cum observa tot Edgar Parts la prizonierii din lagarul in care ajunge sa lucreze la un moment dat:
‘Dar de ce umpleau polonezii peretii manastirii devenite inchisoare cu numele lor, pe care urmatorii prizonieri din celula le vor acoperi cu propriile lor nume? Este vorba despre patima de a scrie a oricarui muritor, nevoia de a lasa ceva in urma?’ (pag. 109)
Singura raza de speranta a cartii este reprezentata de personajele tinere ale anilor 60 care par sa reia si sa continue flacara rezistentei stinsa deja la generatia dinaintea lor. O fac tot cu ezitari, nesiguranta si ambiguitate, dar ca cititori ai zilei de astazi stim ca povestea are un fel de happy-end dincolo de paginile cartii. Spre deosebire de Purificare aici nu sunt trimise fire narative in realitatea de dupa prabusirea comunismului. Stim insa ca undeva in viitorul eroilor cartii exista o schimbare, o sansa de reparatii de care eroii cartii nu mai au cum sa se bucure.