Una dintre glumele clasice in lumea evreilor romani suna cam asa: Bercovici se duce prin anii ’50 la Ministerul de Interne si cere sa-si schimbe numele de familie in Ionescu. Era o cerere destul de obisnuita in acei ani, din motive care cred ca nu trebuie sa fie explicate, si solicitarea este aprobata pe loc. Dupa doua saptamani vine din nou si cere schimbarea numelui in Popescu. De data asta, cererea fiind mai putin obisnuita este intrebat despre motiv. Raspunsul sau este ”Popescu fost Ionescu’ suna cu totul altfel decat ‘Ionescu fost Bercovici’.
Volumul lui Radu Cosasu aparut la Polirom in 2016 mentioneaza pe coperta ambele nume ale autorului, numele de scriitor, ‘romanizat’, al lui Cosasu si numele de acasa al scriitorului, cunoscut de altfel celor care au citit volumele din seria ‘Supravietuiri’. Motivele vor fi evidente pentru cei care vor citi acest volum pasionant, dar ele se descopera treptat, la lectura. In primul rand tematica identitara si dualitatea intre persoana publica si cea privata fac parte dintre firele principale ale cartii. Tactica mentionarii numelor ‘de origine’ ale personalitatilor evreiesti (dar si al celor doar ‘banuite’ de a fi evrei) este o diversiune antisemita cunoscuta. Radu Cosasu nu numai ca nu si-a ascuns originea evreiasca, dar chiar a expus-o domeniului public in momentul in care a putut, transformand propria biografie si confruntarea cu problemele identitare intr-un subiect de literatura. In sfarsit, aparitia pe coperta a numelui sau original este si rezultatul unei promisiuni, facute pe la mijlocul cartii, personajului imaginar al fiului sau. Prima carte in care apare pe coperta numele real al autorului incheie intr-un fel (desi nu putem sti daca definitiv) un ciclu de opera legat de biografia si identitatea scriitorului.
sursa http://www.libris.ro/viata-fictiunii-dupa-o-revolutie-radu-cosasu-POL978-973-46-2000-5–p989586.html
Prima parte a cartii intitulata ‘Radu Cosasu si fiul sau inexistent’ este o combinatie de mini-eseuri si episoade biografice si auto-biografice camuflate intr-un schimb epistolar asimetric cu personaje imaginare in majoritate, dar si cu cateva reale. Delimitarile dintre viata si fictiune sunt sterse in mod intentionat, si jocul acesta permanent devine parte din delectarea intelectuala a cititorului, care isi pune tot timpul intrebari despre ceea ce este real si ceea ce este imaginat. Cei care au urmarit in timp evolutia si scrierile precedente ale lui Cosasu adunate in volume sau publicate in rubricile sale din ziare vor beneficia si de placerea de a compara si extinde cele cunoscute despre autor, biografia sa, opiniile sale si vremurile in care au fost scrise cartile si articolele sale.
Dialogul cu fiul imaginar, in care intervine din cand in cand si mama imaginara, descrie un conflict de loc imaginar intre generatia lui Cosasu aflata lin momentul preluarii puterii de catre comunisti la varsta visurilor de a transforma lumea, generatie din care unii (inclusiv autorul) au inteles sa adere la procesul de schimbare a societatii.
‘Mi-a aratat scrisoarea ta cu cateva fraze insemnate cu o carioca rosie: ca, pentru tine, 1956 e ca ieri, un soc cat 1984 pentru altii; ca atunci speranta ta in comunism ti s-a dezvaluit ca o iluzie (doua sublinieri ale lui si un semn de intrebare …); ca, o vreme, nu ai vrut sa-ti tradezi convingerile, pana ai inteles cine le-a tradat (o singura subliniere …); ca timp de zece ani – era prima data cand o scrii atat de clar – ai fost un fanatic plin de aroganta orgolioasa si ca de aceasta experienta va trebui sa tii seama toata viata, fara sa devii un oportunist, un carierist, un automat moral … Foarte mult mi-a placut (rareori am folosit acest verb in ceea ce te priveste) cum i-ai scris despre singura ta bucurie despre Budapesta: acea din 1968, cand la invadarea Cehoslovaciei nu ai intrat, ca alti prieteni, in partidul lui Ceausescu …’ (pag. 38-39)
Oportunism? Autorului ii place sa creada ca nu, si in definitiv are si argumente biografice. Ca evreu putea sa ajunga si in alte parti ale lumii, dar precum alti intelectuali romani de origine evreiasca a preferat sa ramana nu numai in spatiul limbii romane dar si in spatiul fizic romanesc. Ramane in Romania comunista, dar incearca sa traiasca si sa fie activ intr-o sfera dominata de preocupari intelectual-mic-burgheze, fapt sesizat si judecat de fiul imaginar:
‘confunzi filmul cu viata si nu mai suport … Le confunzi fiindca ti-e comod, ai comoditati de burghez care vrea sa traiasca linistit ca in carti si filme … Viata frazei, viata adverbului, viata ca in filmele de cinema, alta viata nu cunosti …’ (pag. 9)
Dialogurile dintre tati si fii, reali sau imaginari, sunt de multe ori dificile. Ii despart nu numai anii care definesc diferentele dintre generatii, dar si experientele de viata, vocabularele – nu atat in cuvinte cat in conceptii si atitudini.
‘Un sef de-al meu, un canadian, avea o expresie formidabila: nu poti sa-i descrii unuia din Congo o furtuna de zapada. Eram exact asa – explica-i unei bridgiste islandeze, in 2008, ce era Scanteia Tineretului la Bucuresti in 1950!’ (pag. 80)
Fiul ii reproseaza tatalui adaptarea care nu putea sa fie lipsita de compromisuri in fiecare dintre etapele prin care a trecut Romania in anii comunismului. In perioada cea mai critica, tatal isi castigase relativa comoditate (mai mult intelectuala decat materiala) prin cateva articole propagandistice, nu dintre cele mai rele, dar suficiente pentru a intra intr-una din ‘antologiile rusinii’. Are insa dreptul noua generatie sa judece angoasele unei perioade cu care nu s-a confruntat? Si este ea suficient de ‘curata’ in actiunile din perioada post-89 pentru a capata dreptul moral de a judeca? A fost ‘generatia Pietii Universitatii’ chiar mai buna decat ‘generatia compromisului’?
Pe de-o parte:
‘… reactia lui violenta la frica dvs. de aventura, la sedentarismul dvs. vinovat, tratat doar cu o imaginatie literara care lui ii repugna. Pe scurt: nu numai ca nu ati plecat din tara cand ati vazut cum vi se intruchipeaza idealurile, dar ati incercat – cu o demnitate care lui i se putea parea o lasitate – sa va adaptati dezastrului si sa-l educati in acelasi sens.’ (pag. 118)
si ca raspuns, un rechizitoriu ‘din interior’ adresat ‘Pietii’ imediat post-revolutionare:
‘Pentru altii, in Piata, era o placere sa-si spuna cat mai sordid ura pe care o traisera, o viata, in tacere. Unora le rascumpara un pacat sau le dadea iluzia inepta ca trecusera de partea cealalta. (Printre ei erau si cativa care traisera in laturi mult mai condimentate decat celelalte injuraturi pe care si le adresau acum, in fond, lor insisi). Altii nu pronuntau ce considerau nedemn dar ramaneau acolo. Unii veneau, constatau si plecau. Altii au precizat, oportunist, in CV-urile lor din ’96 “activ in Piata Universitatii”. Ma indoiesc ca cei cativa anticomunisti vehementi de azi s-au format in experienta “pura” a Pietii. Dar cunosc destui care au avut revelatia anticomunismului pe la mijlocul lui iunie, privind minerii.” (pag. 150-151)
Disputa nu este transata. Personaje reale si imaginare se amesteca in dialog, incearca sa medieze, sa impace. Intransigentul fiu imaginar nu este inca pregatit sa ierte pacatele si compromisele tatalui. Daca o va face, se va intampla in viitor, dupa ce tatal ii va indeplini o dorinta: ‘sa scrie, in fine, o fictiune semnata cu numele acela din actul de nastere.’ (pag. 165)
sursa http://www.ziarulmetropolis.ro/radu-cosasu-in-optzeci-si-cinci-de-fragmente/
Aceasta fictiune va fi a doua parte a volumului intitulata ‘Oscar Rohrlich si un sef al cenzurii’. Se deschide cu un articol publicat de autor pe la inceputul mileniului, dupa ce il zarise pe fostul sef al cenzurii cu decenii in urma, in postura unuia dintre acei pensionari cenusii ai perioadei post-89.
‘Si iar Ti-am multumit, Doamne, pentru ca numai mie mi-ai harazit clipa asta – poate ca eram singurul pe lume care traiam acest eveniment pe viu – in care fostul sef al unei cenzuri nemiloase contempla in mijocul unei multimi dintr-o piata intr-adevar libera, deloc persana, nenumaratele ziare aparute fara stampila “bun de tipar”, fara stirea si ordinele sale, puterea lui absoluta fiind spulberata.’ (pag. 169)
Se incheie cu o nota ‘informativa’ (‘serviciile’ continua sa existe, nu-i asa?) despre sfarsitul acestuia. Intre ele, un sir de scrisori pe care Artur Reznicek, seful cenzurii romanesti in anii 50 si 60, cel care isi asuma meritul ca ii ghidase mai mult sau mai putin vizibil cariera tanarului scriitor si care fusese martor nu numai al traseului sau in viata dar si a evolutiei intregii lumi culturale din acea perioada, le adreseaza scriitorului ajuns si el acum la varsta senectutii.
Viata nu este simpla, si personajele cu etichete dintre cele mai negative pot avea dimensiuni multiple. Reznicek este in primul rand un comunist dogmatic convins. Ilegalist adevarat, isi traieste viata si isi exprima ideile in limba de lemn a propagandei pana la sfarsit. Limba de lemn, dar corecta gramatical, frazata ingrijit, cu referinte culturale multiple si de multe ori sofisticate. Artur Reznicek nu este un cenzor oarecare si nu este un parvenit cultural, el stie ce face si este constient de rolul sau. Cenzura face parte din modul sau de viata, pana acolo incat la zeci de ani dupa iesirea din functie continua sa-si cenzureze propriile sale scrieri (si volumul este presarat cu dungi negre care neutralizeaza cuvinte sau pasaje puse la index de insusi autorul lor). Cenzorul are o viata intelectuala independenta, lecturi alese dintre cele interzise, si chiar si o biblioteca secreta acasa, pentru uz personal. Este descrisa in partea a doua a cartii (dar sugerata si in prima) o lume intelectuala bucuresteana care are o viata paralela cu lumea reala care in anii 50 insemna teama de Securitate, arestari, condamnari la inchisoare sau Canal, iar in anii 60 emergenta national-comunismului. Acestea nu sunt insa amintite explicit in nici un moment.
Autorul se priveste pe el insusi din perspectiva fostului sau cenzor, si judecata este parca si mai aspra decat cea a fiului imaginar din prima parte a cartii:
‘Cineva l-a numit undeva primul disident – e o impecabila nerozie; nu a fost deloc disident, nu a cerut desfiintarea cenzurii comuniste – asta ar fi fost intr-adevar, scandalos si s-ar fi tratat cu totul altfel -, a cerut imblanzirea ei … Nici un critic anticomunist nu stie ce stie Reznicek; toate Supravietuirile semnate de Radu Cosasu nu sunt decat “povesti de a imblanzi cenzura comunista”. (pag. 197-198)
Exista paralelisme intre personajul-autor Cosasu din prima parte a cartii si cenzorul comunist imbatranit care este eroul celei de-a doua parti. Amandoi se confrunta cu judecata copiilor, Reznicek are o fata care a fost in Piata Universitatii, fata de care in primul rand incearca sa-si justifice faptele.
‘Din cauza inadmisibilei confuzii dintre idealul nostru si metodele cu care se incerca realizarea lui, ai putea vedea in Reznicek cenzorul comunist, un Oberstrumfuhrer care, de Craciun, se duce la zidul ghetoului sa-i impuste pe toti cei care voiau sa evadeze, ca apoi sa se intoarca in casa, in mijlocul familiei, si sa cante la pian un preludiu de Bach (vezi Malaparte). Sunt constient de ravagiile produse de aceasta “umanizare” in numele complexitatii abisale. Nu am trait nimic abisal, am limitele mele; idealul nostru nu a fost abisal, in nici un caz fascist, a avut soarta unui om rapus de cancerul sau pe care nu-l poti parasi pana in ultima clipa si nici dupa;’ (pag. 220)
Ne putem pune intrebarea daca acest personaj este descris in culori prea umane. In definitiv acesti cenzori au ingropat vreme de decenii o mare parte din comorile culturii nationale, au persecutat scriitorii si oamenii de cultura care au trait epoca si au refuzat sa colaboreze, au sugrumat si deformat vocile scriitorilor si artistilor vreme de aproape jumatate de secol, au desfigurat cu dungile lor negre operele acestora. Cosasu il trateaza cu oarecare ingaduita, uneori cu sarcasm, alteori cu o nuanta nostalgica si patetica. Oameni de genul lui Reznicek au facut parte din mozaicul perioadei prin care a trecut si supravietuit scriitorul Oscar Rohrlich devenit Radu Cosasu. Existenta lor nu poate fi negata, si nici faptul ca Romania de azi este asa cum este si datorita unei franturi din contributia lor.