Lectura cărţii ‘L’homme de l’art’ (‘Omul artei’) a lui Pierre Assouline mi-a luat aproape o lună. Cartea este bine scrisă şi subiectul este pasionant – biografia detaliată în peste 700 de pagini (urmate de o bibliografie şi un index de nume care se întind şi ele pe multe zeci de pagini) a unei personalităţi fascinante, negustorul de artă Daniel-Henry Kahnweiler, de a cărui viaţă şi activitate sunt legate majoritatea curentelor importante în artele plastice şi creatorii cei mai de seama care au trăit şi activat în Paris în primele opt decenii ale secolului 20. Am evitat însă să mă las antrenat de stilul alert şi fluent al lui Assouline şi am preferat să citesc cu poticneli programate, oprindu-mă de multe ori pentru a căuta reproduceri ale sutelor de opere de artă menţionate pe tot parcursul cărţii, pentru a culege şi asimila informaţii suplimentare despre artişti despre care ştiam mai puţin sau pe care i-am descoperit la lectura acestei cărţi. Au fost câteva săptămâni de aventură spirituală, însoţind parcursul vieţii unei personalităţi cu totul ieşite din comun.
Ediţia pe care am citit-o a apărut la editura Gallimard, în 2013, în colecţia ‘folio’. Autorul, Pierre Assouline, născut în Casablanca în 1953, este romancier şi jurnalist, scrierile sale cele mai cunoscute fiind însă cele biografice. În afară de cartea de faţă este autorul biografiilor celebrului romancier Georges Simenon (‘părintele’ inspectorului Maigret), editorului Gaston Gallimard, fotografului Henti Cartier-Bresson, desenatorului Hergé (creatorul lui Tintin) şi a colecţionarului de artă Moise de Camondo.
Cine a fost Daniel-Henri Kahnweiler? Picasso se întreba, poate retoric sau poate nu: ‘Ce am fi devenit noi (pictorii cubişti şi avangardişti), dacă nu ar fi avut Kahnweiler simţul afacerilor?’ Născut în 1884 într-o bogată familie de evrei germani cu relaţii în lumea afacerilor financiare internaţionale, este trimis la ucenicie la bursa din Paris, la începutul secolului 20. Este preocupat însă mai mult de saloanele de artă, de expresionişti, fauvisti, şi curentele de avangardă din evervescenta capitală artistică a lumii. În pauzele de prânz ale bursei fuge să viziteze expoziţii în saloane şi galerii. Consiliul de familie se reuneşte şi se hotărăşte să-i acorde un credit şi sprijin financiar pentru un an, pentru a-şi deschide propria galerie. Aşa ia naştere în 1907 Galeria Kahnweiler, prima platforma de promovare a artei aşa cum o concepea David-Henri.
sursa fotografiei https://www.amazon.fr/LHomme-lart-D-H-Kahnweiler-1884-1979/dp/2070381064
Începută în 1907, activitatea de negustor şi promotor de artă şi de colecţionar a lui Kahnweiler avea să se întindă de-a lungul a mai bine de 70 de ani. Două aveau să fie caracteristicile sale principale. În primul rând Kahnweiler nu a expus, nu a achiziţionat şi nu a vândut decât tablourile unui număr restrâns de artişti, care corespundeau criteriilor sale estetice şi concepţiilor sale despre artă. În prima perioada din categoria celor aleşi au făcut parte Georges Braque, Pablo Picasso, André Derain şi Maurice de Vlaminck. Au urmat Juan Gris, Fernand Leger, Kees Van Dongen, André Masson. Pentru puţinii aleşi Kahnweiler a fost nu numai partener de afaceri ci şi sprijinitor material. Aici este a doua şi poate cea mai semnificativă contribuţie a sa în istoria artei. A creat pentru pictorii pe care i-a sprijinit un adevărat model economic, cu contracte – de multe ori exclusive – de achiziţionare a lucrărilor lor, cu preţuri care reflectau situaţia pieţei şi asigurau valoare şi stabilitatea acesteia, cu subvenţii lunare care permiteau artiştilor să creeze detaşaţi de grijile vieţii de zi cu zi.
‘Ils peuvent travailler tranquillement. Kahnweiler veille. Il leur a dit: faites votre peinture, je m’occuperai du reste. C’est sa methode: donner a l’artiste les moyens de son genie. La vente, les amateurs, les salons et le reste c’est son affaire. A eux le souci de peindre. Qu’ils fournissent les tableaux, il fournira les fideles. Sa force: il ne doute pas. Il a projete son immense capacite d’orgueuil sur eux. S’il les defend, c’est parce qu’ils sont les plus grands.’ (pag. 112)
O relaţie unică a luat naştere în aceiaşi perioada între Kahnweiler şi Pablo Picasso. Cei doi s-au cunoscut personal la puţină vreme după deschiderea galeriei, şi s-au influenţat şi s-au sprijinit unul pe celălalt într-o legătură profesională şi de prietenie, care a fost pe cât de apropiată pe atât de plină de conflicte, rupturi, certuri şi împăcări, şi mai presus de orice un dialog sincer despre artă pe care cei doi l-au susţinut de la prima întâlnire şi până la moartea lui Picasso, din care din fericire, Kahnweiler a consemnat frânturi în notele şi jurnalele sale. Negustorul de artă a fost un sprijin material şi de afaceri permanent al genialului artist catalan, dar şi acesta a avut un rol determinant în decizia lui Kahnweiler de a continua pe un drum care se arăta cât se poate de anevoios, dedicându-se total comerţului de artă. Iată cum sunt relatate începuturile acestei prietenii speciale:
‘Aux pieds des Demoiselles d’Avignon Kahnweiler et Picasso s’observent. Ils se regardent. Ils se sont compris. Tout est dit. Nul besoin d’autres commentaires. Dorenavant Picasso sait qu’il n’est plus tout a fait seul. Kahnweiler, lui, sait qu’il a eu raison de ne pas aller en Afrique du Sud s’occuper des mines de diamant. Il sera marchand de tableaux a Paris. La rencotre de cet homme et de ce tableau dont un sens a sa vie.’ (pag. 105-106)
Pierre Assouline revine asupra relaţiei dintre Picasso şi Kahnweiler şi îi dedică unul dintre capitolele finale ale cărţii, de data aceasta din perspectiva a mai bine de o jumătate de secol:
‘Le plus extraordinaire este encore que leur relation a pu perdurer alors que l’un (Kahnweiler) este reste fige dans ses principes, fidele a sa ligne de conduite jusque dans les moindres de ses contradictions, alors que l’autre (Picasso) n’a pas cesse d’evoluer et de changer, superposant de nouvelles contradictions aux plus anciennes.’ (pag. 613-614)
‘Noi contradicţii’ este un eufemism ţinând cont de alunecarea lui Picasso spre extrema stânga, înrolarea în Partidul Comunist Francez şi promovarea de către mişcarea ‘de pace’ mondială dominată de comunişti. Asta era probabil o compensare pentru rămânerea să în Paris în timpul ocupaţiei germane din al doilea război mondial, şi în pofida faptului că arta promovată de Uniunea Sovietică stalinistă era departe de concepţiile sale estetice. Kahnweiler în schimb, deşi avea concepţii politice democratice şi de stânga nu a căzut niciodată în capcana tovărăşiei de drum, şi datorită caracterului său moderat, şi datorită circumspecţiei sale constante de-a lungul vieţii faţă de orice intervenţie a statului în artă. Chiar şi sprijinirea artiştilor trebuia să fie în concepţia sa rezultatul iniţiativelor private şi al succesului pieţei de artă, şi nu o funcţie care să fie asumată de către birocraţiile guvernamentale.
Pierre Assouline; sursa imaginii https://fr.wikipedia.org/wiki/Pierre_Assouline
Kahnweiler a avut simţul pieţii, mai mult, se poate spune că a contribuit la formarea pieţii artei moderne, şi la pătrunderea artiştilor în care a crezut în primul plan al comerţului şi în atenţia colecţionarilor. Relaţia sa cu criticii de artă a fost complexă, pe puţini i-a apreciat, pe mulţi alţii i-a considerat lipsiţi de viziune, de curaj, şi în unele cazuri de cultură de baza. Până la urmă, în perioadele în care a fost obligat de împrejurări (în timpul celor două războaie mondiale) să înceteze activitatea comercială, a scris el însuşi câteva cărţi de baza despre estetică şi istoria cubismului aşa cum el însuşi o trăise şi despre unii dintre pictorii pe care i-a iubit şi promovat (Juan Gris). Despre unul singur dintre ‘pictorii săi’ nu a scris o carte, nu din lipsă de timp sau interes – Picasso. Era prea mare pentru el, şi nu ar fi putut să evite şi pasajele critice care l-ar fi putut aduce în conflict cu marele artist şi prieten.
Om de afaceri strălucit şi creator de piaţă – dar nu şi pentru el. Kahnweiler a pierdut de două ori totul, în timpul celor două războaie mondiale. În timpul Marelui Război (1914 – 1918) a fost nevoit ca supus german să părăsească Franţa, iar lucrările din galerie au fost confiscate, şi vândute după război ca ‘proprietate aparţinând cetăţenilor inamici’, la preţuri derizorii, în cadrul unor licitaţii scandaloase. Această imensă pierdere a avut repercusiuni grave pentru tot deceniul anilor ’20, şi apoi a fost urmată de criza economică. Refacerea de la sfârşitul anilor ’30 avea să fie curmată de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Kahnweiler dobândise între timp cetăţenia franceză, dar a fost nevoit din nou să se refugieze, ascunzându-se în Franţa neocupată. Pierduse din nou – de dată această ca evreu – cetăţenia franceză, dar cu ajutorul rudelor sale prin alianţă a reuşit să păstreze oarecum în funcţionare galeria din Paris. Abia după al doilea război mondial avea Kahnweiler să ajungă la un comfort economic care să-i permită libertatea de decizie în afaceri şi să-i asigure timpul de a călători – şi în scopuri comerciale, şi pentru a conferenţia şi a cunoaşte spaţii culturale în afara Europei.
Daniel-Henry Kahnweiler, 1956; sursa https://en.wikipedia.org/wiki/Daniel-Henry_Kahnweiler
Kahnweiler a fost considerat ‘negustorul cubiştilor’ – renume meritat şi pentru sprijinul material şi promovarea artiştilor de marcă ai acestui curent, dar şi pentru înţelegerea sa profundă.
‘Le << cube>> n’est pas une fin en soi mais un moyen de predre conscience de la triple dimmension des corps en general. Pareillement pour les variantes du cube, la sphere et le cylindre. Il ne faut pas trop s’y attacher. Les vrais problemes qui se posent aux vrais peintres cubistes sont clairs si l’on peut dire: la construction, la couleur, la lumiere comme moyen … Les vrais dangers qui les guettent sont egalement clairs: la piege de l’ornamentation ou, plus pernicieux encore, la reduction geometrique.’
Aprofundarea motivaţiei şi a surselor expresiei cubiste l-a făcut să refuze cu obstinaţie – şi asta a fost bine – epigonii şi pictorii de mâna a doua, care abordau curentul în stil manierist. Dar a existat şi o faţetă diferită a acestei obstinaţii artistice. Negustorul şi expertul de artă a avut limite clare – şi uneori auto-impuse – în acceptarea şi adoptarea curentelor care au urmat cubismului. Un exemplu la frontiera artei acceptate de Kahnweiler este cel al lui Paul Klee, acceptat pentru o mare parte a creaţiei sale, dar care nu a fost ‘artistul său’ niciodată, deşi în perioada finală a vieţii lui Klee, când acesta părăsise Germania căzută sub dominaţie nazistă, i-a expus şi vândut unele lucrări. Kahnweiler însă l-a înţeles doar parţial pe Miro, şi l-a ignorat când acesta s-a îndreptat spre abstracţie. În general a respins abstracţia considerând-o ‘decorativă’, refuzând să accepte că arta poate nu numai să reflecte – în mod personal şi specific fiecărui artist – lumea şi trăirile ‘figurative’ ci că ea poate oferi şi spaţii în care sunt inventate lumi noi cu forme inexistente până acum în lumea reală. Similar, pe lista de respingeri a lui Kahnweiler figurează nume ilustre de la suprarealişti la sculptorii majori ai secolului, de la Kandinsky la Mondrian şi Dali. Dadaismul l-a amuzat, dar nu l-a luat niciodată prea în serios. Nu a vibrat nici la expresionismul german, deşi a fost familiar cu creaţiile şi artiştii reprezentativi ai curentului. Convins de soliditatea convingerilor sale a avut puţine regrete, între care a fost neînţelegerea la timpul său a sculpturii lui Giacometti pe care avea să ajungă să o aprecieze mai mult spre finalul vieţii.
Pablo Picasso, 1910, Portrait of Daniel-Henry Kahnweiler; sursa https://en.wikipedia.org/wiki/Daniel-Henry_Kahnweiler
Kahnweiler a fost şi un editor de excepţie. Deşi a privit activitatea de editor că pe una complementară, a creat o adevărată şcoală şi cele câteva zeci de cărţi publicate de el între 1909 şi 1928 reprezintă o referinţă prin colaborările alese care în general împerecheau poeţi, scriitori sau eseişti cu artiştii plastici promovaţi de galeria sa, ca ilustratori. I-a publicat printre alţii pe Guillaume Apolinnaire, Max Jacob şi André Malraux, în ediţii ilustrate de André Derain, Georges Braque, Pablo Picasso, Juan Gris, Fernand Léger. Cărţile publicate de el aveau între 24 şi 48 de pagini şi erau tipărite într-un tiraj de 112 exemplare din care 12 nu erau puse în vânzare. Toate cele 100 de exemplare difuzate comercial erau tipărite pe hârtie aleasă şi semnate de autori. Nu este de mirare că aceste ediţii au devenit în scurt timp obiecte de valoare râvnite de bibliofili. Ele au şi susţinut comercial galeria în perioadele de restrişte economică.
O altă contribuţie de seamă a lui Kahnweiler a fost legată de internaţionalizarea comerţului de artă. Era născut în Germania, dar era francofil şi francofon şi a devenit francez şi a trăit în Franţa cea mai mare parte a vieţii. O parte din familia să se afla însă în Anglia, şi în timpul primului război mondial se refugiase în Elveţia. În timp şi-a creat o reţea de legături internaţionale care au permis vânzarea tablourilor artiştilor promovaţi de el în Statele Unite, Germania, Elveţia, Suedia, Cehoslovacia şi Rusia dinainte de revoluţia din 1917. În fiecare din aceste locuri a avut oameni de încredere, experţi şi negustori de artă cu gusturi şi viziuni apropiate de ale sale. Contribuţia să a fost esenţială şi în a face arta de avangardă şi mai ales cea cubistă şi a şcolii de la Paris cunoscută în întreagă lume, şi în a stabili sistemul comercial şi cel legal prin care arta poate circula şi poate fi comercializată în lume. Trebuie apreciată această realizare cu atât mai mult cu cât ea s-a petrecut în prima jumătate a secolului 20, în care cele două războaie mondiale şi inamiciţia dintre ţara sa de origine şi cea de adopţie au sfâşâiat Europa si au ridicat bariere formidabile comerţului in general si comerţului de arta in special. Spre sfârşitul vieţii a călătorit mult, se poate spune că a fost unul dintre primii cetăţeni ai lumii, cel puţin ca viziune culturală şi comercială.
Pierre Assouline scrie cursiv, documentat, precis. Am citit cartea cu atenţie şi interes, nu a fost o lectură rapidă deoarece am dorit să aprofundez multe detalii. Cred că orice iubitor al artei şi culturii secolului 20 va fi pasionat de lectura acestei cărţi biografice şi fascinat de personalitatea negustorului de artă care a schimbat istoria picturii moderne. Din câte ştiu cartea nu a fost încă tradusă şi publicată în limba română, sper să-şi găsească un editor, sunt convins că şi în România şi-ar găsi un public adecvat.