Nascut in 1916, Neagu Djuvara este una ditre personalitatile cele mai interesante ale istoriografiei romanesti a ultimelor decenii. L-am vazut acum aproximativ un an intr-un interviu televizat si nu am putut sa nu fiu cucerit de acuitatea discursului, claritatea si logica ideilor si farmecul de causeur. Un interviu si mai recent in Romania Literara http://www.romlit.ro/neagu_djuvara_-_cred_intr-o_forta_care_ordoneaza_care_ma_vede_si_la_care_ma_rog confirma aceasta impresie, si ofera in plus amanunte relevante despre crezul si inamplarile vietii acestei personalitati incitante. Inceputul formatiei sale intelectuale se situeaza in perioada interbelica, cand foarte tanarul Djuvara cade si el ca si multi alti intelectuali romani sub mirajul ideilor de extrema dreapta. Izbucnirea razboiului ii prilejuieste experienta militara pe frontul de Rasarit, iar apoi, dupa ce este ranit inceputul unei cariere la Ministerul de Externe, unde sansa intalnirii unei personalitati care avea sa-i influenteze cursul vietii ii schimba ideile in directia unei aderente nedezmintite de atunci la principiile democratiei si pluralismului. Dupa 1944 alege sa ramana in Occident si devine una dintre personalitatile de seama ale exilului politic si intelectual romanesc. Anii 70 si 80 si-i petrece in Africa in calitate de consilier al ministerului de externe al Nigerului. Se intoarce in Romania dupa 1989, reintrand in mod firesc in centrul disputelor istorice si intelectuale ale tarii.
Civilizatii si tipare istorice este o reeditare a tezei de doctorat pe care Neagu Djuvara a scris-o la inceputul anilor 70 sub indrumarea lui Raymond Aron. Este probabil cartea cea mai importanta a istoricului, cea care defineste filozofia sa istorica si ideile dominante ale altor lucrari ale sale, inclusiv Războiul de șaptezeci și șapte de ani si premizele hegemoniei americane aparuta anul trecut, o analiza a situatiei politice contemporane in lumina istoriei secolului 20, carte care isi asteapta in biblioteca mea personala randul de a fi citita.
Civilizatii si tipare istorice este o carte de istorie comparata a civilizatiilor, care incearca sa identifice si sa descrie tipare repetitive in nasterea, evolutia si sfarsitul acestora, si de aici concluzii in legatura cu prezentul si viitorul civilizatiei noastre occidentale. In mare masura textul scris in anii 70 este pastrat ca atare, cu exceptia unor rare note si insertii de text – deci nu este vorba despre o versiune actualizata, ci mai degraba un instantaneu al gandirii istoricului la data scrierii tezei sale de doctorat. In mod firesc, Djuvara porneste de la definirea termenului de civilizatie, ca unitate fundamentala a dezvoltarii istorice, cu caracteristici majore care sunt aria geografica intinsa, unitatea in mod de viata si tehnologie, si dezvoltarea in faze nerepetitive, caracteristici care pot fi identificate in masura mai mult sau mai putin clara la toate civilizatile enumerate de autor si analizate in carte. Fazele de dezvoltare mentionate ar fi in ordine: faza larvara (sau pre-istoria fiecareia dintre civilizatii), faza de formare, faza de inflorire, faza luptei pentru hegemonie (sau a regatelor combatante), si faza imperiala in care apare scleroza si destramarea civilizatiei.
Neagu Djuvara - sursa badpolitics.ro
Se poate spune ca cartea are o structura matriciala, dupa introducerea definitiilor de baza urmand o trecere in revista a principalelor civilizatii din evolutia istorica a omenirii, delimitarea lor fiind facuta conform conceptelor definite in introducere. Sunt trecute in revista civilizatiile egipteana, babiloneana, cretana, elenica sau greco-romana, bizantina, occidentala, araba sau islamica, indiana, chineza sau extrem-orientala, si precolumbiana. Gradul de analiza in aceasta prima sectiune numita Civilizatiile care ocupa cam jumatate din cele peste 550 de pagini ale cartii este diferit – este vadit faptul ca din motive obiective (existenta informatiei istorice) sau subiective sunt cercetate in profunzime mai ales civilizatiile majore ale zonei europeene si asiatice. Autorul face in permanenta efortul de a-si valida clasificarile in raport cu fiecare civilizatie in parte, si pregateste terenul pentru partea a doua a cartii in care va extrage elementele comune si va directiona rationamentul spre concluziile pe care doreste sa le insufle cititorului. Nu peste tot categorizarea functioneza perfect, definirea civilizatiei cretane alaturi de cea egipteana si babiloneana pe mine nu m-a convins, la fel mi se pare o lacuna limitarea civilizatiei islamice la rasarit la subcontinentul indian, ignorand penetrarea acesteia in restul Asiei si in parte din Africa. Intreg continentul african de altfel cu exceptia vaii Nilului ai a Magrebului pare a fi ignorat din aceasta revista a civilizatiilor, straniu pentru un autor care a petrecut multi ani din viata in Africa. Oricum, lectura acestei sectiuni a cartii are multe pasaje fascinante pentru amatorul de istorie si in special cel cu rezonanta si interes la aspectele culturale ale istoriei. Ca exemple din multele astfel de pasaje as mentiona descrierea rolului unificator al limbilor de circulatie internationala in diferitele culturi, analiza iconografiei ruse si influenta meditaraneana in arta ruso-ortodoxa, sau descrierea influentei sclerotice a colonizarii spaniole asupra metropolei in pofida bogatiilor materiale acumulate de imperiu. Abordarea lui Djuvara refuza tiparele acceptate ale impartirii istorice in epoci, nu a existat o singura Renastere, ci una sau in unele cazuri doua renasteri in cadrul fiecareia dintre culturi, clasele sociale nu au in precum epocile istorice un caracter global ci ele se dezvolta in mod asincron in cadrul fiecareia dintre civilizatii. Alta caracteristica diferita a abordarii lui Djuvara este refuzul de a pune religia in centrul evolutiei istorice a civilizatiilor si asta desi factorul spiritual pare avea in conceptia sa prioritate in raport cu cel economic. Observand faptul incontestabil ca religiile ‘revolutionare’ apar in momente de criza ale civilizatiei, Djuvara considera aceasta a fi mai degraba efect si simptom decat cauza a rasturnarilor sociale din care face parte evolutia elementului religios. Foarte discutabila mi se pare caracterizarea aparent negativa a evolutiei culturii occidentale la inceputul secolului 20, Djuvara parand sa considere efervescenta artistica si stiintifica a primelor decenii ale veacului trecut ca un semn de criza si nu ca o posibila noua renastere, motor al progresului tehnic si spiritual in a doua parte a secolului.
A doua parte a cartii numite Fenomene recurente roteste matricea si abordeaza sintetic elementele comune ale civilizatiilor trecute in revista pana atunci. Sunt analizate dimensiunile spatiale si temporale ale civilizatiilor, contactele in timp (indirecte) si in spatiu (confruntari directe) dintre civilizatii, si etapele comune care caracterizeaza nasterea, cresterea, inflorirea si dezagregarea culturilor. De aici demonstratia se indreapta spre concluziile finale, si analiza lor in sine are un caracter istoric deosebit de interesant, tinand cont de faptul ca cartea este scrisa cu vreo 20 de ani inainte de cadera sistemului comunist. La nivelul anilor 70 el considera civilizatia occidentala ca dominanta, si aflata spre sfarsitul perioadei ‘regatelor combatante’, in care doar doua ‘regate’ – America si URSS ramasesera sa se confrunte. In comunism Djuvara vede o ideologie eretica a civilizatiei occidentale.Rusia de dupa secolul 18 si URSS sunt considerate ca facand parte din civilizatia occidentala, intr-un fenomen de aculturalizare care o face sa tranzitioneze dinspre Bizant spre vest. Daca pronosticul sau in legatura cu regatul castigator s-a dovedit a fi corect, nici scala temporala sugerata si nici caracterizarea perioadei urmatoare (cateva secole de Pax Americana) nu par sa se potriveasca. Greu era de pronosticat in anii 70 aparitia Internetului si revolutia pe care aceasta tehnologie de comunicare o va aduce in globalizarea si democratizarea informatiei si in relatiile inter-umane. Aici cred ca una dintre teoriile sale (tehnologia nu este suficienta, trebuie sa exista o motivatie si energie in cadrul civilizatiei pentru a o pune in valoare) este pusa la incercare. Daca renasterea Chinei este prevazuta in anii 70 ca o posibilitate, castigul spectaculos de influenta al Islamului nu este prevazut, si nici renasterea Indiei. In general, secolul 21 pare a se contura mai mult ca o sume multipolara, in care globalizarea si interactiunea economica nu mai fac posibila o dominatie imperiala monolitica precum cea descrisa in tiparele lui Djuvara. Aparuta intre analizele Hannei Arendt despre originile totalitarismului si teoria conflictului intre civilizatii expusa de Huntington la finele razboiului rece, teza lui Djuvara nu da importanta ideologiilor si ignora atitudinea fata de valorile democratice ca o componenta a evolutiei civilizatiilor. Cu toate ca incearca sa dea sens si structura evenimentelor contemporaneitatii abordarea autorului este cea a unui istoric si nu a unui politilog. Poate ca totusi este bine de examinat si cartea sa mai noua pentru a vedea in ce masura istoricul si-a revizuit teoriile in lumina experientei istorice traite in ultimele tei-patru decenii. Cel putin una dintre asertiunile sale preferate pare sa se fi transformat in realitate in timpul scurs de la aparitia cartii prin alegerea ‘perifericului’ Obama ca presedinte al ‘imperiului american’.
Inchei cu doua citate din ultimul capitol al cartii care mi se par concludente dupa aceasta lectura consistenta si interesanta. Respingand determinismul istoric si utopia progresului permanent Djuvara scrie:
La inceputul secolului al XX-lea, s-ar fi putut da drept sigur faptul ca lumea, in ansamblu, a atins un grad mai mare de “omenie”. Astazi ne putem indoi. … in virtutea carui criteriu superior putem afirma ca pentru om si soarta lui este mai important sa produca cativa barili de petrol in plus decat sa-si faca rugaciunea catre Allah de cinci ori pe zi si sa respecte postul Ramadanului?’ (pag. 448-449).
Iar in final, dupa ce proroceste ca daca tiparele istorice sunt corecte atunci civilizatia occidentala este atinsa de un grad de oboseala psihologica care semnaleaza inceputul destramarii sale, Neagu Djuvara conclude:
Celor pe care o astfel de perspectiva ii umple de groaza li se poate raspunde ca daca aproprierea unui nou crepuscul al zeilor este de temut, putem fi la fel de siguri ca zorile se vor ridica mai tarziu peste o noua civilizatie, mai nobila si mai luminoasa. Ar fi bine ca generatiile care se nasc sa se pregateasca pentru aceste epoci sumbre, mangaindu-se cu gandul ca ele comporta intotdeauna, in mijlocul sfasaierilor, al ruinelor si al deznadejdii, acele mari elanuri sufletesti vestitoare de vremuri noi. (pag. 469)
S-ar putea detecta o contradictie intre cele doua citate. Ultimul totusi permite o incheiere mai optimista a studiului, cel putin la scara istorica.
———
Un coleg de pe o lista internetica mi-a semnalat o conferinta a lui Djuvara din 2009 in care acesta isi explica teoria si incearca sa o aplice istoriei Romaniei si situatiei internationale actuale:
http://www.erudio.ro/ro/conferinte/neagu_djuvara_video.shtml