Carte: Lucian Boia – Balcic, Micul paradis al Romaniei Mari

Este prima carte pe care o citesc dintre multele scrise si publicate in ultimii ani de istoricul Lucian Boia. Cateva dintre cartile sale despre istoria moderna si contemporana a Romaniei, despre relatiile dintre Romania si restul lumii, si despre actualitatea politica contemporana ma asteapta in rafturile bibliotecii mele personale. A trebuit sa vina aceasta carte pentru a da prioritatea (meritata zic eu acum, dupa lectura) prolificului autor. De vina este desigur subiectul cartii ‘Balcic, Micul paradis al Romaniei Mari’ (cartea a aparut la Humanitas, in 2014) – aparent istoria unui orasel la Marea Neagra intr-o perioada istorica de mai putin de trei decenii ale secolului 20. Aparent, scriu, caci este vorba despre mai mult despre atat. Este vorba despre povestea fascinatiei fata de acest loc, este vorba despre o poveste de dragoste a catorva oameni fata de acest loc, dragoste care ii amplifica legenda si vraja. Vraja careia greu sa ii scapi, vraja in mrejele careia am cazut si eu.

sursa http://www.libris.ro/balcic-micul-paradis-al-rom-226-niei-mari-HUM978-973-50-4300-0–p777590.html

Balcic se afla in Cadrilater, zona geografica a Romaniei Mari pierduta in anul de catastrofe care a fost 1940. zona care este cea mai putin mentionata de manualele de istorie. Motivele sunt diverse si unele sunt sa le zicem istoric obiective (pe cat de obiectiva poate fi istoria). Cadrilaterul a fost cea mai putin romaneasca (in istorie si in populatie) din regiunile alipite Romaniei in al doilea deceniu al secolului trecut. In fapt niciodata, nici macar in perioada interbelica nu a existat o majoritate de populatie romaneasca in Cadrilater sau Balcic. Alipirea la Romania este prezentata de istoricul Lucian Boia mai mult ca un rezultat al scurtelor vise de dominatie regionala dupa victoria din primul razboi balcanic:

‘Justificarea declarata a actiunii romanesti a fost mentinerea echilibrului balcanic. Nici un stat din Balcani nu trebuia sa se intareasca peste masura in detrimentul celorlalte. … O Bulgarie extinsa pana la limitele visate de nationalistii bulgari risca sa capete proportii egale cu ale Romaniei, daca nu cumva si mai mari. S-ar fi reactivat atunci si problema Dobrogei romanesti, teritoriul care revenise Romaniei dupa razboiul ruso-romano-turc din 1877-1878, considerat insa de bulgari ca parte a Bulgariei istorice. Si atunci, daca Bulgaria isi dorea Dobrogea, de ce nu si-ar fi dorit si Romania Cadrilaterul?’ (pag. 15-16)

Consecintele nu au fost insa cele mai pozitive, desigur, nu in perspectiva istorica.

‘Cadrilaterul nu a fost pentru romani o experienta prea fericita. Cert este ca a intretinul o tensiune permanenta intre Romania si Bulgaria … a adus romanilor mai multe griji decat motive de satisfactie. Cu o exceptie: o unica si splendida exceptie. Un dar neasteptat: Balcicul.’ (pag. 17-19)

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Boia

Dupa capitolul introductiv, in care parca as fi vrut sa aflu ceva mai multe amanunte despre primii ani ai regimului romanesc in Cadrilater, urmeaza un capitol despre ‘Romanii si marea’ (nu prea suntem un popor cu traditie maritima, dupa Lucian Boia) si doua altele care descriu ambianta geografica si social-economica a locului si istoria primilor ani de dupa Marea Unire. Balcic oferea un peisaj de litoral, spectaculos si diferit de cel al restului litoralului romaneasc, dar si cai de acces dificile. Lipseau dotarile elementare ale vietii moderne (electricitate, apa curenta) si instalatii portuare care sa dea locului putere econimica. Pe de o parte aceste aspecte au determinat si protejat poate intr-o masura caracterul locului, dar pe de alta parte ele limitau si atractia acestuia in contextul dezvoltarii Romaniei interbelice. Balcic ar fi ramas mult mai in anonimat daca nu ar fi existat pictorii care au descoperit formele, culorile si personajele unui orientalism tarziu pentru arta europeana dar unic pentru arta romaneasca, dar mai ales daca nu ar fi fost cativa oameni deosebiti care si-au legat numele de dezvoltarea acestor locuri si in special doi primari – George Fotino si Octavian Mosescu – si o regina – regia Maria a Romaniei. Fiecaruia dintre ei Lucian Boia ii dedica un capitol al cartii sale.

Portretul fascinant si compex al reginei este unul dintre aspectele memorabile ale cartii. Ajunsa aici pentru prima data in anii de dupa alipire, sotia regelui Marii Uniri se indragosteste de acest loc abia la a doua vizita, cea din 1924, si decide sa-si construiasca aici o resedinta. Ramasa vaduva si indepartata formal din centrul atentiei Romaniei oficiale, regina Maria va petrece aici multe luni (cu exceptia perioadelor de iarna) intre 1927 si 1938. Lucian Boia descrie multe dintre intrigile politice ale vremii care sunt legate si de perioadele in care regina s-a aflat la Balcic, personajele politice din istoria Romaniei interbelice care s-au perindat aici, dar si interesul activ si influenta pe care Maria l-a adus dezvoltarii locului. Portretul este respectuos, dar riguros istoric si ne-idealizat:

‘… care sunt pana la urma raporturile reginei cu cultura romaneasca? Sa spunem mai intai ca invatase bine romaneste, nu “foarte bine”, fiindca foarte bine, chiar dupa spusele ei, tot amestecandu-le (engleza, romana, franceza, germana), nu se mai exprima acum in nici o limba, nici macar in limba ei materna … Citea mult (memorii, istorie …), dar nu in romaneste. Desi era solicitata sa prezideze jurii literare, nu pare sa fi avut o idee cat de conturata asupra literelor romanesti din epoca – o perioada literara totusi exceptionala …’  (pag. 75)

Dar si, sau mai ales:

‘De acum inainte, aceasta va fi marea opera a reginei. In mersul general al tarii nu mai avea de jucat un rol pe masura pasiunii care clocotea in ea. Avea, de fapt, treptat, sa fie data la o parte. Toata energia, toata imaginatia si le-a cncentrat atunci asupra domeniului sau de la Balcic. A fost a doua legenda pe care a creat-o, dupa cea a razboiului.’ (pag. 56)

sursa http://www.catchy.ro/regina-maria-inaltimea-sa-seducatoarea/7800

Constructia palatului reginei schitat initial de pictorul Alexandru Szatmary, proiectat de arhitectul Emil Gunes si construit cu contributia armatei, introduce in Balcic elementele unei arhitecturi diferite si totusi integrate cu geografia si traditia locului, cu nuante moderne in stilurile Art Deco si Bauhaus, si elemente mediteraneene. In deceniul care a urmat s-au adaugat multe vile si cateva cladiri publice, arhitecta cea mai cunoscuta care si-a lasat amprenta asupra locului fiind Henrieta Devavrancea-Gilbory (una dintre fiicele scriitorului si dramaturgului Barbu Stefanescu Delavrancea).

‘… in cursul anului 1934, “mica Gilbory” (avea totusi patruzeci de ani) pune, in felul ei, stapanire pe Balcic. Nu chiar un monopol dar aproape … Stilul ei si contructiile ei izbucnesc deodata, concentrandu-se intr-o scurta perioada care corespunde aproape perfect cu intervalul mandatului lui Fotino: din 1934 pana in 1937.  A gasit din prima incercare stilul potrivit, care a consacrat-o. Constructii albe, precum piatra Balcicului, de dimensiuni potrivite, pentru a nu sparge armonia vechilor cartiere, respectand configuratia balcanica traditionala, transpusa insa intr-un spirit modern, geometrizaant.’ (pag. 122-123)

‘Balcicul a devenit … singurul loc din Romania anilor 1930 unde o femeie arhitect s-a impus cu autoritate si a creat un stil.’ (pag. 150)

Cum s-ar spune in franceza in original: ‘Chercez la reine!’

O comparatie istorica oarecum surprinzatoare pentru mine este:

Artisti ca Iosif Iser, Nicolae Darascu, Gheorghe Petrascu, Victor Brauner, Nicolae Tonitza si altii scriu cu pensula si sevaletul un intreg capitol in culori si forme al istoriei picturii romanesti dedicat Balcicului. Lor si lucrarilor lor le dedica si Lucian Boia cateva capitole – dintre cele mai reusite – din carte, si o sectiune intreaga de reproduceri in culori este si ea inclusa.

Ajung aici si scriitori, desi literarura dedicata Balcicului nu da opere majore precum pictura. Locuiesc aici Ion Pillat, Jean Bart, Camil Petrescu, Felix Aderca, Mihail Sebastian. In locul acesta se scrie, dar despre el nu se scrie nimic remarcaabil. Este infiintata si o universitate locala, se tin cursuri de vara, conferinte:

‘Intelectualii, scriitorii vorbeau la Balcic despre propriile lor subiecte, cum ar fi vorbit in orice oras de provincie, in fata unui modest public local, sporit prin prezenta vilegiaturistilor. Atrasi, fireste, si de peisaj, si de intreaga legenda care – prin pictori, prin regina Maria – se tesuse in jurul localitatii, Dar asta nu presupunea neaparat o legatura sufleteasca cu Balcicul. Pentru cei mai multi, locurile acestea nu se integrau in preocuparile lor, in creatia lor.’ (pag. 91)

Si o observatie oarecum intuitiva:

‘Ma bate gandul ca tocmai Mihail Sebastian ar fi putut sa scrie marele roman al Balcicului!’ (pag. 101)

Destinul, istoria, au hotarit cu totul altceva si pentru Sebastian si pentru Balcic.

sursa http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Nicolae_Tonitza_-_Farul_din_Balcic.jpg

In Balcic, ca si in intregul Cadrilater s-a incercat a se aplica o politica de ‘romanizare’ accelerata, care ignora sansa unui multiculturalism balcanic, astazi firesc, dar atunci probabil greu de conceput.

‘Cele doua comunitati ramaneau destul de rigid separate. Insusi Octavian Mosescu, casatorit cu o bulgaroaica, nu invatase limba sotiei (dupa cum foarte multi bulgari din Cadrilater nu vorbeau romaneste). Nici cand a schimbat nomencltorul strazilor, primarul nu s-a gandit sa inscrie undeva vreun nume bulgaresc. … Multiculturalismul ramanea o idee de avandarda, impartasita de o mana de vizionari. Problema preocupanta a Romaniei nu era promovarea celorlalte culturi, ci consolidarea elementului romanesc si a amprentei culturale romanesti, intr-o tara cu (in logica vremii) prea multi “neromani”.’ (pag. 147)

Visul Balcicului a avut un sfarsit, ca orice vis, in anul de cosmar al istoriei romanesti 1940. In decursul a cateva luni aliatii istorici ai Romaniei pierd batalii semnificative in al doilea razboi mondial in care Romania nu era (inca) implicata, si sistemul de aliante care garanta integritatea teritoriala a tarii se prabuseste.

‘Romania Mare isi incheie istoria; odata cu ea, se destram si visul micului paradis de la Balcic.’ (pag. 166)

Ultimele capitole ale cartii urmaresc destinul Balcicului si al personalitatilor sale dupa spulberarea visului. Regina Maria murise, inima ei inmormantata in bisericuta pictata de pictorul Demian (care avea sa picteze peste cativa ani catedrala din Timisoara) pleaca in exil. Primarii orasului vremelnic romanesc de la malul marii vor trece prin iadul inchisorilor comuniste. Palatul si alte constructii ale perioadei interbelice cad in paragina. Este incercata stergerea din istorie si a amintirii:

‘Pe langa cedarea “materiala” a tot ce fusese romanesc in Balcic, regimul comunist, mergand mai departe, isi propune stergerea Balcicului si de pe harta spirituala a Romaniei, eliminarea lui din memoria colectiva a oamenilor. Nu era o exceptie. Asa s-a intamplat cu toate teritoriile pierdute: Basarabia, Bucovina, Cadrilaterul … Au fost izgonite si din istorie, iar cuvintele respective au devenit tabu (abia in anii ’80 odata cu accentuarea tendintelor nationaliste, aveau sa revina, partial, in vocabular si in istorie).’ (pag. 175)

Perioada de dupa 1990 si mai ales intrarea simultana a Romaniei si Bulgariei in Comunitatea Europeana au permis repararea amneziilor istorice, reconstituirea pe cat posibil a imaginii trecutului pe ruinele prezentului. Turistii romani invadeaza astazi Balcicul, precum intregul litoral bulgar. Expozitii in muzee readuc in circuit picturile care au pastrat imaginea locului, am vizitat si eu o splendida expozitie a lui Iser la Muzeul Cotroceni acum cativa ani, in care capitolul Balcic juca un rol important. Aceasta carte – scrisa cursiv, informat si cu empatie fata de subiect – face parte din acelasi proces de recuperare. Singurul lucru pe care l-as fi dorit adaugat cartii ar fi fost o harta a orasului care sa permita cititorului sa vizualizeze in spatiu locurile si cladirile descrise in relatari. Geografia si istoria sunt discipline complementare.

‘Balcic, Micul paradis al Romaniei Mari’ nu este numai despre Balcic ci si sau mai ales despre fascinatia si vraja acestui loc pentru romanii de atunci si de astazi, si despre cei cativa oameni deosebiti din istoria locului si a tarii care au creat legenda. Paradisul Balcicului este pierdut pentru totdeauna, dar citind aceasta carte putem intelege inflacararea celor care l-au trait.