Intr-una dintre etapele periplului ei odiseic in cautarea ramasitelor si umbrelor familiei pierite in fumurile Holocaustului, Katja Petrowskaja, autoarea cartii ‘Poate Estera’ aparuta in colectia ‘Raftul Denisei’ a editurii Humanitas-fiction in traducerea impecabila a lui Alexandru Al. Sahighian, ajunge intr-o localitate poloneza numita Kalisz, unde traisera o parte din membrii unei ramuri a familiei sale. Calauza sa locala este o persoana pe nume Pani Ania.
‘Era indragostita nu doar de orasul Kalisz, dar si – lucru total neobisnuit in Polonia – de Nicolae al II-lea, ultimul tar al rusilor. Mi-a aratat cele mai frumoase ‘koscioly’ ale orasului, relicvele sfintei Ursula, voiam sa vad neaparat cupa regelui Cazimir, dar cand mi-am exprimat admiratia pentru catolicism, Pani Ania m-a lamurit intr-o engleza ingrijita ca este musulmana practicanta si a studiat patru ani la Londra, iar acum lucreaza la inchisoarea din Kalisz. Era perfecta Straina, perfecta si cu toate acestea ca mine, si mi-am zis ca intr-adevar Polonia nu-i pierduta cu asemenea oameni. Si tocmai Pani Ania mi-a aratat literele ebraice in caldaramul din Kalish.
Oamenii mergeau prin Kalisz in ritm alert, inca mai burnita si nimeni nu parea sa stie ca unele strazi ale orasului erau pavate cu pietre funerare din vechiul cimitir evreiesc. Inca in timpul razboiului, cand la Kalisz nu mai existau evrei, din cimitir au fost indepartate matevot, pietrele funerare evreiesti, care au fost taiate in patrate si asezate pe strazi cu dosul in sus, in asa fel incat literele ebraice sa nu se vada cand calci pe ele. Era un sistem de nimicire multiplu asigurat. Fie ca se stie sau nu de asta, oricine paseste de-a lungul strazilor din Kalisz calca in picioare pietrele funerare.’ (pag. 108-109)
Realitatea a creat in orasul polonez Kalisz una dintre acele metafore pe care rar le poate crea marea literatura. Polonia noua si oamenii ei noi, unii veniti de dincolo de alte orizonturi, calca, fara sa stie, zilnic, in mersul lor alert peste ramasitele unui trecut care cuprinde in el evreimea europeana, distrusa in Holocaust si ale carei ramasite au fost spulberate in lume dupa Holocaust. Situatia aceasta este una dintre consecintele ultime si ultimative a unei crime care nu s-a rezumat la distrugerea fizica a vietilor, dar a incercat si sa pangareasca mortile, si sa distruga memoria – atent, sistematic, in patrate, cu literele ingropate spre pamant.
Tocmai lupta impotriva uitarii si pentru recuperarea memoriei este una dintre temele principale ale cartii Katjiei Petrowskaja. Autoarea este descendenta a uneia dintre acele milioane de familii evreiesti sau aproape evreiesti care a trecut prin cei peste 70 de ani de regim sovietic si si-a pastrat in mod miraculos evreitatea, intr-o forma schimbata, ingropata, redescoperita si recucerita. De multe ori am auzit in Israel unde traiesc exprimari de dubiu fata de ‘evreitatea’ multora dintre imigrantii din fosta Uniune Sovietica – dubiu uneori fata de ‘puritatea’ dupa Halacha (legea religioasa evreiasca, care defineste evreitatea pe linie materna – esti evreu daca te nasti dintr-o mama evreica) dar mai ales fata de modul de viata, cu alte cuvinte evreitatea culturala. Pentru mine problema se pune exact invers. Este miraculos cum sentimentul de apartenenta nationala a supravietuit in mintile si sufletele a milioane de oameni apartinand la 3-4 generatii succesive, nascuti, crescuti, educati, fortati sa adere la un ateism internationalist care incerca sa stearga componentele nationale ale personalitatilor oamenilor (ca sa nu mai vorbim de cele religioase) si sa le inlocuiasca cu uniformitatea produsului suprem al ingineriei sociale comuniste – omul sovietic.
Cartea Katjei Petrowskaja este un ‘road trip’ – destul de haotic de altfel, dar cred ca haosul este intentionat lasat asa cum este, caci ce logica ar avea ordinea? – in spatiu si in timp, in cautarea memoriei colective si personale pierdute. Fizic calatoria incepe de la Berlin, din Germania in care s-a stabilit tanara evreica nascuta in Ucraina. Intr-o zi, amintirile, cele personale si cele colective, au revenit si au indemnat-o sa plece in aceasta calatorie:
‘Intr-o buna zi, pe neasteptate, m-am trezit cu rubedeniile in fata mea – cu cele din trecutul indepartat. In felurite limbi ce-mi sunau familiar, au murmurat in barba vestile lor de bun augur, si mi-am zis ca impreuna cu ele voi reusi sa fac sa infloreasca arborele familial, voi umple lacuna, voi vindeca sentimentul pierderii.’ (pag. 19)
sursa imaginii http://www.lapunkt.ro/2016/05/31/humanitas-la-bookfest-2016-peste-30-de-lansari-mai-mult-de-1000-de-titluri-la-raft-intalniri-cu-cei-mai-indragiti-autori/poate-estera/
Lupta impotriva uitarii inseamna insa pentru cineva nascut in Uniunea Sovietica sau in alte tari ale Europei vremelnic (dar un ‘vremelnic’ care a durat multe decenii) cazute sub dominatie comunista si o lupta impotriva falsei memorii. Caci in toate aceste tari a fost perpetuata pana la caderea comunismului o falsa recunoastere a ‘crimelor naziste’ cu o completa depersonalizare si denationalizare a victimelor. (Asa s-a intamplat si in Romania, unde manualele scolare mentionau ‘atrocitatile’ si chiar si lagarele mortii fara a preciza ca majoritatea victimelor fusesera evrei, si desigur, fara nicio referinta la partea romaneasca a Holocaustului.)
‘Dar nimeni si nimic nu trebuie uitat, cum scrisese poeta Olga BERgholz in amintirea celor un milion de victime ale Blocadei leningradene. Versul acesta era purtat in inimi, inlocuind amintirea din intreaga tara, nu puteai fugi de el caci a devenit o adevarata profetie prin adevarul sau evident si prin minciunile ascunse. eram indemnati sa nu uitam de nimeni si nimic, ca sa uitam cine si ce fusese de acum uitat.’ (Pag. 31)
Recuperarea este departe de a fi liniara si departe de a fi completa. Unele episoade sunt presarate cu umor, altele cu surprize. Iesita abia din adolescenta, in 1989, autoarea calatoreste pentru prima data in Polonia, tara aproape legendara pentru tanara nascuta in Ucraina, acolo unde sa nascusera parintii si bunicii. Si pentru prima data, tanara nascuta sovietica, gaseste un disc cu cantece evreiesti, si cu Steaua lui David pe coperta.
‘Toata viata noastra pictasem stele in cinci colturi, cele de pe pamant si cele de pe cer, stelele Kremlinului nostru, asa cum le proslaveam intr-un cantec, cunoasteam si-un alt cantec, in care o stea discuta cu alta, cantecul se canta cand porneai singur la drum – dar niciuna dintre stelele acestea nu avea sase colturi. In toata patria mea intinsa la infinit, nu dadusem niciodata pana atunci peste un Maghen David, nici ca semn, nici ca obiect.’ (pag. 61)
Fata aduce discul acasa, si deodata …
‘… bunica-mea, pe care de cand o stiam, si de cand o stia si mama, nu rostise niciodata un cuvant in idis, a-nceput dintr-o data sa cante si ea, laolalta cu discul. acele cantece zglobii intr-o tonalitate minora. fara capatai, mai intai urmand cuvintele, mergand dupa ele, apoi cu precizie in pas cu ele, si deodata, luand-o inaintea lor, voioasa, precipitandu-se, iar eu, ascultand-o, eram la fel de incredula ca atunci cand pipaisem Maghen David pe invelisul discului.’ (pag. 62)
Este foarte greu de caracterizat genul careia ii apartine aceasta carte. O carte de memorii? Galerie de portrete ai membrilor familiei, raspandite pe o durata de patru sau cinci generatii? Recuperare istorica? Culegere de povestiri si schite care amesteca toate aceste genuri? Ordinea nu este intotdeauna clara, arborele genealogic nu este desenat niciodata, si familia este destul de raspandita pentru a ramane cu semne de intrebare si a pierde detalii care poate nici nu sunt semnificative. Cele sase capitole ale cartii primesc fie numele care uneia dintre rudele apropiate (‘Roza si cei muti’ – instruirea surdo-mutilor fiind profesiunea didactica a famliei transmisa din generatie in generatie, ‘Deduska’) fie a unor teritorii mai mult istorice decat geografice (‘Frumoasa mea Polonie’, ‘Babii Iar’) fie reprezinta metafore care camufleaza oroarea (‘In lumea materiei neorganizate’). Am mai citit carti memorialistice dedicate Holocaustului (intre care ‘Lea, povestea familiei mele’ a clujeanului Andrei Klein, dar la Katja Petrowskaja formula este amestecata parca intentionat, in schimb scrierea atinge nivele exceptionale.
‘Uneori aveam senzatia ca ma misc prin molozul istoriei’ (pag. 68)
O asemenea fraza si povestirea care o cuprinde (‘Trenul’) ar fi suficiente pentru a justifica intreaga carte. ‘Telefonul din trecut’, din anul 1940 pe care il primeste mama autoarei intr-o noapte de Revelion, redescoperind dupa mai bine de jumatate de secol o batrana supravietuitoare care nu uitase nimic (spre deosebire de atatia altii, majoritatea, care au uitat sau au ales sa uite) este unul dintre episoadele cele mai emotionante ale cartii.
sursa imaginii https://www.deutschland.de/fr/topic/culture/arts-architecture/une-langue-dinnombrables-voix
Cartea este plina de portrete extraordinare: generatii de dascali in scoli pentru surdo-muti, care parcurg toate cararile imperiului rusesc, de la Polonia si Viena dinainte de primul razboi mondial, trecand prin Kievul primelor decenii ale puterii sovietice, si apoi in exilul dincolo de Ural din timpul razboiului; bunica Roza care isi pierde vederea pentru a castiga acuitatea auzului dar mai ales a amintirilor; bunicul Vil care este ranit in primele zile ale razboiului si compenseaza devenind capacitatea intelectuala a familiei; celalalt bunic care cazut fiind in prizonierat supravietuieste, ajungand la Bergen Belsen in finalul razboiului desi era singurul membru ne-evreu din familia, insa pretul supravietuirii este asa de cumplit (si niciodata revelat) incat intoarcerea acasa va dura aproape patru decenii. Portretul cel mai interesant insa este fara indoiala cel al fratelui bunicului, Judah Stern, care in 1932 asasineaza un diplomat german, intr-o actiune rocamboleasca si misterioasa, ale carei motive nu vor fi aflate niciodata. Agent al NKDV-ului? idealist care incearca sa atraga atentia asupra tragediei sovietice care abia incepuse sa se desfasoare? Sau pur si simplu un nebun, care dintr-un accident a fost la un pas de a schimba, sau poate accelera cursul istoriei?
Capitolul dedicat masacrului de la Babii Iar este cel mai apropriat de genul de literatura – sa o numim – conventionala despre Holocaust. Autoarea a trait la cativa kilometri de locul crimei. Ceea ce este uimitor pentru cei care ai trait in atmosfera de dezvaluire si demascare a Holocaustului este faptul ca asemenea masacre, desi comise de Germania nazista, au fost ingropate in uitare de autoritatile sovietice, si ele complice la o atitudine antisemita:
‘Hitler i-a ucis pe cititori si Stalin pe scriitori, asa a rezumat tatal meu disparitia limbii idis. Cei care supravietuisera razboiului erau din nou in pericol. Evrei in intregime, evrei pe jumatate sau pe sfert – se reinvata cum e sa gusti procentele, si limba parca-ti ingheta lipita de un metal rece. Erau stigmatizati drept cosmopoliti apatrizi, poate pentru ca erau omorati netinandu-se seama de frontiere, ei, care intretineau relatii interzise cu strainatatea, si din aceasta cauza nu le era permis sa apartina marii familii a popoarelor sovietice fratesti. Douazeci de ani nu a existat aici la Babii Iar, nici un semn care sa aminteasca de masacre, nici un monument, nici o piatra, nici un panou. Omorului i-a urmat tacerea.’ (pag. 155)
Scena insa care ramane in amintire este episodul scurt al asasinarii strabunicii, al carei nume nu mai este sigur in istoria familiei. Poate, Estera. Ramasa singura in Kievul ocupat, incearca sa se prezinte convocarii adresate tuturor evreilor, care aveau sa ajunga la Babii Iar. Cu naivitate se adreseaza unor ofiteri germani.
‘Au impuscat-o pe loc, cu o rutina nepasatoare, fara sa-si intrerupa discutia, si fara ca vreunul sa se fi intors cu totul spre ea, absolut in treacat.’ (pag. 181)
Banalitatea raului, ar fi comentat Hanna Arendt.
Nu stiu care va fi cariera literara in continuare a Katjiei Petrowskaia. ‘Poate, Estera’ este nu numai un document, dar si o carte profund personala. In unele locuri pare a fi scrisa detasat, in altele apare si acel umor tipic sovietic sau est-european, dar multe pasaje par a fi strigate din rarunchi, scrise cu sange. Cartea a obtinut cateva premii marcante si a creat o rampa de lansare pentru o viitoare scriitoare importanta. Va putea Katja Petrowskaja sa scrie despre altceva? Va trebui sa asteptam cativa ani pentru a primi raspuns la aceasta intrebare.