Carte: Ion Vianu – Frumusetea va mantui lumea

‘Frumusetea va mantui lumea si alte eseuri’ publicata de Polirom in 2015 in colectia ‘Ego grafii’ este probabil cea mai importanta si mai valoroasa carte de eseistica aparuta in anul 2015, an in care multe dintre cartile cele mai interesante, care vor ramane peste ani, apartin acestui gen. Ion Vianu a mai publicat de altfel in aceasta colectie si ‘Apropieri’ despre care am scris acum cativa ani. Volumul acesta m-a insotit vreme de cateva saptamani in calatorii si in cugetari, l-am citit incet si cu delectare, am incercat sa-i urmaresc referintele in arta si trimiterile la alte lecturi, i-am savurat valoarea si consistenta gandirii si limba aleasa in care este scris. Majoritatea eseurilor care il compun reprezinta piese de rezistenta intelectuala cum putine mi-a fost dat sa citesc in literatura romana sau cea scrisa in alte limbi. Acum, la terminarea lecturii, senzatia este nu cea de a fi terminat o carte, ci de a fi parcurs o intreaga biblioteca.

Ezit oarecum in legatura in felul in care pot descrie bogatia de informatii si idei cuprinsa intre copertile volumului. Voi alege o metoda oarecum didactica de a descrie pe scurt temele principale din cele cinci parti in care sunt grupate eseurile din aceasta carte, si sper ca aceasta va fi o invitatie la lectura.

Prima sectiune se deschide cu un eseu care trateaza imaginea tatalui si relatia tata-fiu incepand cu civilizatiile antice, trecand prin perspectivele mitologiei grecesti (Oedip) si cele biblice (cu diferentele specifice intre Vechiul Testament – Avraam si Isaac – si Noul Testament – Dumnezeu si Iisus), si pana la Kierkegaard si Franz Kafka (cu a sa ‘Scrisoare catre tata’ pe care am vazut-o in manuscris si despre care am aflat multe anul trecut vizitand Muzeul Kafka din Praga). Urmeaza oarecum firesc eseul ‘Despre imbatranire si batranete’ care demonteaza mitul tineretii vesnice dandu-i mai mult o tenta distopica si propune un program al adaptarii senine pentru ‘retragerea din viata’ – tema actuala pentru o categorie din ce in ce mai insemnata din populatia planetei. De aici ajungem logic la al treilea eseu dedicat memoriei – la nivel personal, colectiv, si istoric, la asocierea dintre oracol, memorie si istorie, la felul in care se aplica aceasta relatie triunghiulara trecutului mai mult sau mai putin apropiat al Romaniei:

‘Sugestia ca viata sub comunism a fost o paranteza, dupa care s-a revenit la cursul frazei initiale este gresita si risca sa compromita “istorisirea fondatoare”. Aceasta era de suferinta a fost si una de viata autentica, fiindca viata nu s-a oprit. … Vointa de a prezenta regimul comunist numai ca pe un lagar de concentrare genereaza, prin reactie, cealalta viziune falsa: “Inainte era mai bine”. Doua mituri se ciocnesc intre ele, cel al unui trecut strict penitenciar cu unul al illo tempore ideal; iar ambele se opun istorisirii fondatoare despre o societate vie, dar sufocata de lipsa de libertate, condamnata la mediocritate.’ (pag. 60-61)

Extrem de exacta mi s-a parut si caracterizarea mitului “sfarsitului istorie” ca fiind la fel de nereala ca si cea a “victoriei socialismului” in conceptie marxista, si concluzia necesitatii ca elitele sa se deschida spre majoritatea populatiei convingand-o de necesitatea recuperarii memoriei prin cultura. Aceasta sectiune se incheie cu doua scurte articole despre delimitarile categoriilor de memorialistica (in continuarea ideilor din eseul precedent) si despre impostura (raspuns la o ancheta a “Vietii Romanesti”)

sursa http://www.elefant.ro/carti/publicistica-eseuri/frumusetea-va-mantui-lumea-si-alte-eseuri-243314.html

‘Apocalipsa ratata’ – exceptionalul eseu care deschide partea a doua a cartii reprezinta o stralucita analiza a istoriei a Rusiei si a relatiei ei cu lumea, concisa, exacta si lucida. Am citit recent doua carti destul de cuprinzatoare si bogate in informatii despre aceasta perioada si pot spune ca eseul lui Ion Vianu mi-a clarificat si explicat multe din cele citite si asimilate in lecturile precedente. Eseistul porneste de la cartea lui Nikolai Berdiaev, neomarxist la inceputurile revolutiei bolsevice, refugiat in Occident si devenit filosof existentialist crestin. Acesta plecase in analiza sa istorica de la radacinile crestine ale istoriei ruse care intra in conflict cu ‘intelighentia’ revolutionara si anarhista, inlocuind un sistem nedrept cu un altul si negand fundamentul istoric si spiritual al Rusiei.

‘comunismul este o ideologie totala, care nu poate suporta alaturi de ea o alta viziune integrala asupra lumii asa cum este religia, orice religie. Bolsevismul – ramura castigatoare in revolutie – este dupa Berdiaev, “sinteza dintre Ivan cel Groaznic si Marx.” (pag. 93)

Mai exista insa inca o concluzie istorica importanta din perspectiva istoricului crestin:

‘Revolutia din 1917 este consecinta esecului Bisericii universale de-a aplica doctrina crestina. Este “pedeapsa” pentru mileniile in care institutia ecleziala a pactizat cu puterea opresiva.’ (pag. 97)

La fel de interesante sunt concluziile pe care Ion Vianu le trage extinzand analiza lui Berdiaev (scrisa in anii 30 ai secolului trecut) la ceea ce a urmat istoric dupa al doilea razboi mondial. Concurenta politica dintre blocuri este cea care a impins Occidentul spre reformele sociale care au creat statul social occidental, sistemul de pensii si asigurari sociale, nivelul de trai al clasei mijlocii. Incompetenta economica structurala a sistemului comunist l-a facut sa piarda si cursa inarmarilor si oportunitatea revolutiei sociale. Ion Vianu se dovedeste in aceasta parte a cartii si un excelent analist politic al istoriei recente si al prezentului. Ideile sunt continuate si in al doilea eseu al sectiunii in care sunt analizate aspecte ale inovatiei si inertiei in Est si in Vest, in perioadele dinainte si de dupa destramarea sistemului comunist. Singura mea rezerva este legata de exagerarea componentei religioase in structura ideologica a Vestului european – aceasta nu mi se pare deloc a fi unitara (schisma catolicism – protestanism de exemplu). In schimb este stralucita rasturnarea metaforei politicienesti despre ‘Vechea Europa’ si ‘Noua Europa’:

‘Daca o mare parte a poporului traieste cu nostalgia sclaviei, unii intelectuali ai postcomunismului traiesc cu nostalgia, si mai improbabila, a restaurarii vechii Romanii. Tarile “noii Europe” sunt tari cu ideologii congelate. Sunt, in fond, “vechea Europa”. (pag. 118)

In centrul cartii, in a treia parte se afla eseul care ii da si titlul, eseu care preia un citat din Dostoievski. Este o analiza pe text si in context psihologic, istoric si religios. Personal rezonez mai putin la concepte cum ar fi ‘doctrina crestina despre mantuirea prin frumos’, dar nu pot sa nu apreciez finetea si profunzimea exercitiului intelectual, mai ales in continuarea care include referiri la scrierile ‘iudaist estetice’ ale lui Vasili Rozanov, la picturile ‘dinlauntrul apocalipsei’ ale lui Chagall ca si o explicatie plauzibila a conceptiei despre lume a lui Soljenitin. In final pot fi de acord cu concluzia:

‘In oricare dintre aceste reprezentari, frumosul este un punct de convergenta, sau o stradanie catre ceva mai inalt, o limita superioara a faptei sau a contemplatiei. In acest sens, mantuirea este o metafora pentru propria noastra fericire terestra.’ (pag. 154)

sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/fragmente-noul-volum-ion-vianu-frumusetea-mantui-lumea-alte-eseuri-1_5541cd27cfbe376e35b3593e/index.html

Eseul care deschide partea a patra a cartii continua intr-un fel primul eseu, ocupandu-se de tema schimbarilor in structura familiei rezultate din disparitia abordarii paternaliste si din multiplicarea formelor de familii recompuse unde unul dintre parintii naturali convietuieste cu un alt partener (uneori de acelasi sex). Este evidenta aici (dar apare si in alte parti) conceptia lui Ion Vianu despre omogenizarea structurilor la nivel planetar, indiferent de zona geografica sau de nivelul de dezvoltare al societatilor respective. Al doilea eseu preia aceasta conceptie pentru a analiza raporturile dintre credinta, Dumnezeu si ateism. Revin aici teme din capitolele precedente:

‘Fiecare generatie se revota impotriva ordinii patriarhale, si “ucide” simbolic sau real pe tata contestand astfel ordinea divina.’ (pag. 176)

‘Dumezeu este “tatal tatilor”, un model. .. Nu putem sa nu vedem profunda lui ambiguitate atunci cand este bantuit de manii cumplite si recurge la pedepse aspre impotriva poporului de el insusi ales. Dialectica complicata intre Dumnezeu si poporul lui pare sa se rezolve in aparitia unui al treilea personaj, Fiul.’  (pag. 188)

In ‘Viitorul liberului arbitru’ gasim o incercare inteligenta de futurologie cu tenta istorica si psihanalitica.

‘Printr-un proces de convergenta, oamenii vor semana din ce in ce mai bine cu robotii, pe masura ce robotii vor semana mai bine cu oamenii.’ (pag. 215)

Salvarea? Ion Vianu o gaseste in mod surprinzator in joc. Au mai gasit-o intuitiv si altii inaintea lui (Brancusi de exemplu), dar aici asertiunea este solid argumentata. Jocul inseamna decizie libera, dar si ordine, inseamna reguli combinate cu lipsa de interes personal imediat.

‘Omul plat si excesele lui’ incearca sa abordeze raportul dintre individ si lumea din jur in conditiile schimbarii modului de comunicare intre oameni si al acestora cu lumea. Este eseul cu care am avut cele mai multe puncte de dezacord, caci Ion Vianu pare sa scape din vedere faptul ca intrebarile nu sunt apanajul exclusiv al credintei religioase (uneori dimpotriva chiar) si ca modul in care ne confruntam cu mijloacele noi de comunicare depinde de decizia noastra de a le fetisiza sau nu.

Ultimul eseu din aceasta sectiune ne readuce in contextul analizelor societatii si a gandirii romanesti prin analiza lucrarilor relevante a trei intelectuali care s-au ocupat de psihosociologia poporului roman – D.D.Draghicescu, Emil Cioran si Mircea Vulcanescu. Scris initial in limba franceza, probabil pentru un public ne-romanesc, scurtul eseu prezinta o perspectiva interesanta a relatiei dintre operele si destinele personale ale celor trei.

Sectiunea finala are ca centru de greutate masivul si profundul eseu dedicat biografiei lui Mateiu Caragiale si recitirii operei sale din perspectiva nu numai biografica dar si psihanalitica. Revine si aici tema paternitatii si a relatiei tata-fiu, caci una dintre cheile oferite de Ion Vianu in citirea lui Mateiu este obsesia permanenta fata de personalitatea uriasa a tatalui in umbra caruia a crescut si trait, si complexul bastardului care l-a urmarit si pe care a incercat sa-l contracareze prin inventarea unor genealogii imaginare, prin dobandirea de titluri nobiliare si decoratii mai mult sau mai putin onorifice si onorabile.

‘In cea ce priveste chemarea pentru literatura, acea pasiune enorma care face nu numai suportabila ci chiar minunata o viata mizerabila, in datele ei obiective, credem ca Mateiu n-a avut-o.’  (pag. 326)

Va fi greu cred de acum inainte sa se scrie despre Mateiu Caragiale fara a folosi analiza profunda, biografica, psihologica si de text care este cuprinsa intre copertile acestei carti.

O noua tema – cea a alchimistului apare in ultimele eseuri ale cartii. Inceputa in contextul lui Mateiu, ea este continuata in splendida analiza pe care Ion Vianu o scrie despre ‘Faust’ al lui Goethe.

‘Pentru Traditie, pentru alchimisti, elementele se transmuta. Intr-o zi, toate metalele vor deveni aur. Dar numai la capatul unei lungi evolutii, spontane. Sarcina pe care si-o atribuie alchimistii este de-a accelera transmutatia spontana a materiei.’ (pag. 416)

Si din nou despre relatia tata – fiu transfigurata in relatie maestru – discipol in eseul despre Rodin si Rilke, si in cel dedicat Antigonei, care dincolo de dimensiunea psihologica si de cea mitologica capata o surprinzatoare tenta politica, autorul vazand in Antigona o revoltata impotriva unei tiranii care deformeaza lumea si o scoate in afara tiparelor sale firesti. Spre sfarsit, in ‘Matei Calinescu: Mastile autobiografiei’ Ion Vianu face o tulburatoare declaratie de prietenie si schiteaza un portret sensibil si convingator al intelectualului si al omului care i-a fost prieten.

Marturisesc ca m-am despartit cu greu de lectura acestei carti, care cuprinde o comoara de informatie si intelepciune. Voi reveni la ea. Va invit pe toti sa pasiti pragul ei.