A trecut cred aproape jumatate de secol de cand am citit cele doua carti foarte cunoscute semnate de Ilia Ilf si Evgheni Petrov ’12 scaune’ si ‘Vitelul de aur’. Am aflat intre timp ca cei doi mari scriitori satirici sovietici au scris la mijlocul anilor 30 si o carte despre America, de fapt un foto-reportaj pe care am avut sansa sa-l citesc in varianta sa in limba engleza. Acum a aparut la editura Polirom, in colectia Biblioteca Polirom o carte voluminoasa care se numeste ‘1001 de zile sau Noua Seherezada’, o culegere alcatuita de Alexandra Ilf, fiica lui Ilia, tradusa de Adriana Liciu, culegere pe care as putea sa o definesc ca adunand tot sau aproape tot ce au scris impreuna Ilf si Petrov si nu este ’12 scaune’, ‘Vitelul de aur’ sau cartea despre America. 🙂
In cele 850 de pagini ale sale (numaratoare care nu include notele explicative despre istoria fiecareia dintre lucrari) cartea publicata la Polirom include cateva nuvele sau grupari de schite care se aproprie ca nivel literar de cele doua romane aproape fara egal in literatura sovietica ale celor doi scriitori, scenarii de film si texte pentru scena, publicistica angajata, critica literara, cinematografica si sociala. Nu toate sunt capodopere. Daca optiunea editoarei ruse a antologiei este usor de explicat si prin respectul fata de cei doi scriitori si completitudinea operei lor ca si prin legatura de sange cu unul dintre ei, decizia editorilor romani de a prelua in intregime culegerea poate fi discutata si din alte perspective. Daca s-ar fi renuntat la vreo doua sau chiar trei sute de pagini de publicistica, polemici literare, schite moralizatoare in spiritul socialismului de propaganda, nu s-ar fi pierdut mai nimic din nivelul calitativ al volumului. In schimb cred ca ar fi fost alterata serios perspectiva istorica. Tocmai completul de lucrari incluse in volum ne ajuta sa intelegem sau macar sa banuim sistemul de presiuni si atmosfera in care a scris perechea de scriitori. A face satira in Rusia Sovietica a anilor 30, a critica chiar si selectiv si superficial unele aspecte negative ale vietii in tara socialismului presupus biruitor era o meserie din ce in ce mai riscanta pe masura ce avansa deceniul. Si cantitatea si calitatea productiei lor s-a diluat in acei ani, si aproape nicio lucrare semnificativa valoric nu este datata mai tarziu de 1933. Nici macar pentru sertare nu scriau scriitorii in acea vreme, manuscrisele din sertare putand deveni acte de acuzare odata cazute in mainile KGB-ului. Paradoxal, moartea lui Ilia Ilf in 1937 a insemnat in perspectiva istorica o sansa biografica (scuzati cinismul, dar cred ca Ilia ar fi zambit), acel an fiind primul din cei cativa ani sangerosi dintre declansarea terorii politice staliniste si intrarea URSS in razboi in care au fost reduse la tacere si in multe cazuri au fost exterminate fizic multe dintre vocile importante ale literaturii si culturii sovietice (si desigur nu numai ale literaturii si culturii).
sursa commons.wikimedia.org
Piesa care da titlul volumului este culegerea de schite ‘1001 si una de zile’. Seherezada Feodorovna nu se afla sub amenintarea sabiei calaului ci sub cea a epurarilor sovietice, si inca este vorba doar despre epurarile economice sau cu alte cuvinte concedierile de la sfarsitul anilor 20 si nu de cele care sfarseau in Gulag sau in fata plutonului de executie de la sfarsitul anilor 30. Cazuta de partea pierzatoare a conflictului intern dintre tovarasii Sataniuk si Fanatiuk, Seherazada sovietica recurge la clasicul tertip al povestirii salvatoare care ii prinde pe membrii comisiei de epurare in mrejele naratiunii determinandu-i sa amane si sa amane pedeapsa. Povestirile insesi sunt studii de caracter si destine cu o puternica nuanta satirica. Ii avem aici pe Ilf si Petrov in cea mai buna forma a lor, criticand cu ascutime nu numai tarele personale ci si birocratia intrinseca a sistemului sovietic. Detaliile comice, dialogurile spumoase, jocurile de nume, tipologia caracterelor furnizeaza cateva dintre cele mai bune pagini de literatura ale cuplului.
Nu departe de acest nivel se gasesc ‘O personalitate luminoasa’ (povestea unui simplu functionar devenit invizibil care ajunge sa controleze un oras intreg folosind frica concetatenilor sai de a li se dezvalui micile pacate) sau ‘Neobisnuitele istorii din viata orasului Kolokolamsk’ oraselul atat de mic intre Rusia si Ucraina incat cartografii nu au reusit sa-l prinda pe harti, si care se trezeste la viata la aparitia unui oaspete din America de Sud venit sa construiasca un zgarie-nor care sa adune in el toata populatia. Servilismul est-european fata de straini si de tot ce este strain derivat si din aspiratia de a sparge barierele inchisorii de stat comuniste este o trasatura care revine des in obiectivul celor doi scriitori satirici. In general pot fi detectate in lucrarile lui Ilf si Petrov multe dintre elementele satirei care putea fi scrisa in perioada comunista nu numai in Rusia ci si in alte tari comuniste. Multe dintre schite mi-au amintit tipologii, dialoguri, situatii similare cu cele ale cupletelor in care in anii 60 sau 70 jucau Toma Caragiu sau Octavian Cotescu. Chiar si numele compus Tolstoievski, nume care aparea intr-un cuplet al lui Caragiu este preluat de la Ilf si Petrov, era pseudonimul folosit de cei doi scriitori pentru a semna multe dintre lucrarile lor in diverse reviste literare sau umnoristice sar si in Pravda! Ilf si Petrov au creat genul satirei (i)realist-socialiste nu numai in URSS ci in toate tarile satelit.
A doua sectiune a volumului (separarea nu este evidenta si este lasata pe seama cititorilor) cuprinde piese de teatru si scenarii de film. Dupa succesul celor doua romane (desi al doilea a fost publicat cu greutate si numai la interventia lui Maxim Gorki) Ilf si Petrov s-au indreptat spre alte genuri. Greu de apreciat acum daca era vorba despre o preocupare mai lucrativa, dorinta de a experimenta artistic, sau o combinatie a acestor motive si a altora mai greu de inteles astazi. Au rezultat un numar de scenarii din care doar o mica parte au ajuns pe ecrane si de piese de teatru din care putine au vazut lumina scenei dar cele care au vazut-o s-au bucurat de succes cum a fost ‘Sub cupola circului’ – un blockbuster sovietic la inceputul anilor 30 care combina teatrul cu circul intr-un gen care si astazi este foarte modern. Curajul critic nu i-a parasit pe cei doi scriitori, imbinat cu unele dinte temele clasice de satira sociala. Iata de exemplu abordarea frontala a problemei cenzurii si critica puritanismului sovietic reprezentat de directorul circului confruntat cu directiva ideologica de a aduce pe scena ‘femei muncitoare adevarate sovietice’:
‘Pe ecran o foaie de ziar.
“In timp ce spectatorul organizat vine la circ pentru a prelucra intr-o forma atractiva o serie de probleme actuale, el se trezeste cu un balet format nu din femei in varsta, muncitoare, tipice pentru epoca noastra, ci din femei tinere si chiar frumoase (!). Trebuie sa se puna capat acestei erotici nesanatoase. Interesant de stiut, oare unde se uita triunghiul circului.
Vocea directorului citeste tare ultima fraza a notei. “Unui astfel de triunghi trebuie sa i se dea peste maini”.
sursa www.elefant.ro
Scenariile de film constituie poate forma cea mai libera de exprimare in care s-au angajat Ilf si Petrov la inceputul anilor 30. Avem privilegiul de a le citi aici, acum, sub forma lor originala. Desi adopta formatele filmelor satirice socialiste cei doi autori isi presara aproape fiecare scena si aproape fiecare rand de dialog cu aluzii. ‘Baraca’ poate fi citita ca o parodie a filmelor ‘de brigada’, ‘Odata vara’ este un ‘road movie’ avant-la-lettre care se aproprie de stilul celor ’12 scaune’, iar ‘Scenariu parizian’ este exact ceea ce spune titlul – un scenariu de film scris de cei doi scriitori intr-un hotel parizian in timpul unei calatorii in Franta si pe care l-as putea denumi ‘caragialesc’ in structura si tipologie. Sigur nu au citit cei doi ‘Scrisoarea pierduta’? Pana si o scena de ‘pupat Piata Independentii’ apare in scenariu.
Mai este nevoie sa spunem ca aproape niciunul dintre filmele ale caror scenarii au fost scrise de Ilf si Petrov nu a vazut lumina ecranelor, si cele care au vazut nu au pastrat aproape nimic din elementele critice si ‘soparlele’ dialogurilor spumoase scrise de cei doi?
Ultima sectiune a cartii include mai mult publicistica. Nu este o publicistica oarecare. Multe dintre articole incep ca povestiri cu personaje ilf-petroviene, cu jocuri de nume, cu intriga si asa continua pana pe la jumatate. De aici incolo insa tonul se schimba, apare elementul moralizator si propagandistic si limba de lemn:
“Odata cu schimbarea in bine a orasului se schimba in bine si oamenii care traiesc in el. Si aceasta schimbare extraordinara este cel mai important lucru, ea constituie temelia oricarui santier sovietic.” (pag. 732).
Parodie? Prea se repeta, prea sistematica. Au fost Ilf si Petrov comunisti convinsi, sau s-au lasat convinsi pentru a supravietui vremurilor? Sau poate ca nici nu conteaza raspunsul la aceste intrebari cand in interiorul acestui articol gasim cea mai explicita descriere a unui mijloc de transport in comun din raiul sovietic:
“In vagon e inghesuiala. Stiti ce inseamna inghesuiala? Inghesuiala, intuneric. De ce este asa de saraca limba rusa? Ca sunt cincizeci de oameni intr-un vagon, ca sunt o suta de oameni, ca sunt trei sute de oameni – n-ai cum spune altfel, tot inghesuiala ii spui. Oare cum se potriveste acest cuvant cand in vagon sunt doua sute cincizeci si unul de calatori, zece militieni, sapte mame cu copii si patru invalizi? Exista, e adevarat, si metafore. Tot felul de “ca sardelele in cutie”, “n-ai unde arunca un ac”. Dar si asta, tovarasi, e slab, e palid. Nu, beletristica clacheaza in fata a ceva ca tranvaiul electric. Acolo este o inghesuiala superioara, speciala, care se formeaza in pofida legilor fizicii. Noi nu suntem in stare sa relatam ce inghesuiala e acolo. Am vrut sa o facem dar n-am reusit, nu ne-a ajuns talentul. Lasa sa ne invinuiasca vreun istoric al literaturii. Da, nu ne-au ajuns mijloacele de redare pentru a descrie inghesuiala din tranvaiul erei premetropolitane.” (pag. 725)
Solutiile sunt intotdeauna pe line – mai multa organizare, mai mult suflet, mai putina birocratie. Niciodata sistemul nu este vinovat. Daca au gandit-o (si cred ca au gandit-o) Il si Petrov nu au putut sa o spuna.
Sunt incluse in volum articole despre schimbarile care se petrec in Moscova si mai ales cea adusa de construirea metroului, critici ale nivelului scazut de servicii alimentare si hoteliere, cronici de teatru si film, polemici literare si satire ale lumii literelor. O singura piesa splendida iese in evidenta in aceasta ultima perioada ‘Contele Mediteranski’ o farsa a terorii de a deveni un ‘fost’ prin asocierea la dosar cu un membru al fostei clase a nobilitatii din vremea tarilor. Ultima piesa din volum se intituleaza ‘Scriitorul trebuie sa scrie’ si este o cuvantare polemica rostita de Evgheni Petrov in numele celor doi la o sedinta a scriitorilor din aprilie 1937. Conflictele dintre scriitori se inteteau, luptele dintre tabere devenisera lupte pentru supravietuire, frazele din critici sunau a randuri de denunturi, si Ilf si Petrov nu aveau probabil alta solutie decat de a juca si ei la ruleta mortii staliniste. Ilia Ilf nu stiu daca a mai participat la acesta sedinta. Era deja bolnav de tuberculoza contractata in timpul calatoriei in Statele Unite. Nu a apucat sfarsitul acelui aprilie. Cateva saptamani mai tarziu incepeau arestarile, procesele simulacru, condamnarile, deportarile, executiile. Petrov nu a mai scris nimic satiric dupa moartea lui Ilf. A fost corespondent de razboi si a murit in 1942 intr-un accident de avion servind patria sovietica.