Coperta ediției de la editura Humanitas din 2017 a romanului “Anii frigului” al lui Dan Stanca preia unul dintre autoportretele pictate de Egon Schiele în 1914, anul izbucnirii primului război mondial, doi ani după traumatica experiență a procesului și scurtei sale întemnițări în orășelul Neulengbach. Trupul este contorsionat, mâinile disproporționat uriașe față de restul corpului, fața intoasa spre el însuși, spre coșmarurile sale interioare. Portretul ar putea reprezenta și pe unul dintre personajele cheie ale cărții, sculptorul Domide Golgot, artist neadaptat unor vremuri și unei lumi care alunecă în coșmar. Împreună cu prietenul său publicistul Sandu Tudor, ei reprezintă două forme de rezistență față de vârtejul vremurilor care au cuprins România în a doua jumătate a secolului 20. Anii frigului.
Este al 24-lea roman semnat de acest autor solid și prolific, și al treilea pe care am avut ocazia să-l citesc. Caracteristicile scrisului său sunt foarte bine puse în evidență de această carte, poate și datorită fapului că este vorba despre un roman mai scurt, o carte mai concisă (cam 170 de pagini): o viziune pesimistă asupra lumii amestecând istoria cu fantasticul și morbidul, personaje înfrânte de soartă și vremuri, care își trăiesc disperarea prin artă sau prin sex fără a găsi vreo ușurare și cu atât mai puțîn mântuire în ele. Meșteșugul scriitorului este pus în evidență de forma mai condensată, el având talentul de a trasa portretul personajelor sale în câteva fraze. Iată-l de pildă descriind un personaj secundar, unul dintre tortionarii ‘mărunți’, unealtă a regimului comunist:
‘Trifon Apostoloiu a lucrat mulți ani în regimul penitenciar. A fost mutat de la un loc la altul, așa că fără voia lui s-a plimbat prin toată țară. A cunoscut celul[ar]e strâmte, întunecoase, sinistre. Bătea cu ochii închiși, fiindcă nu suporta să-l vadă pe cel în care dădea. Stropii de sânge îi pătau hainele, dar nu mai aveau semnificația celor dintâi. Îl consola gândul că și asta este o meserie ca oricare alta. Dacă unul e profesor și altul agricultor, el era bătăuș, plătit pentru munca sa de Republica Populară.’ (pag. 19)
Personajul principal al cărțîi este un fost ziarist, ratat profesional și eșuat într-o căsătorie de coșmar, cu un nume predestinat sarcasmului – Hector Noroaie. Soția sa, fiica paznicului torționar descris în paragraful de mai sus, pare a fi o continuatoare în contemporaneitate a sadismului tatălui, doar că spațiul experiențelor sale nu este închisoarea ci celula familială. În toată cartea de altfel am avut senzația că personajele nu numai că ispășesc păcatele părinților, dar le și continuă coșmarurile și le prelungesc traumele într-un prezent la fel de sordid și de sumbru, dar în alt fel, decât istoria care l-a precedat. Un personaj care joacă rolul unui combinator al intrigii, un fost colonel pe nume Platon Veleanu, îi face cunoștiință lui Noroaie cu un fel de partener feminin în eșec și disperare, fosta cântăreața și vedetă Daria Dima (Miss DD) a cărei carieră fusese brusc zdrobită de gafa interpretării în public a unei versiuni pornografice al unui șlagăr. Daria îl va lega pe eroul cărții cu cele două personaje istorice, publicistul și sculptorul, vremelnicul soț și fratele bunicii ei, amândoi pieriți în închisoarea Aiudului din Gulagul românesc.
sursa https://www.bookaholic.ro/mirajul-contrariilor-despre-anii-frigului-de-dan-stanca.html
Pentru Hector Noroaie acești doi bărbați reprezintă repere ale trecutului, modele ale unor vremuri în care exista încă morală și verticalitate. Curiozitatea sa este poate jurnalistică, și poate și pornită din dorința de a înțelege un mod de a trăi care este antiteza propriei sale vieți:
‘… în sufletul lui, a cărui carne era încă tăiată de cicatrici, din fericire uscate, înflorea grădina a ceea ce aflase că a fost Rugul aprins. Și mai ales începuse să se gândească la marele animator al mișcării, un bărbat pe vremea aceea încă tânăr, pe numele adevărat Alexandru Teodorescu, dar care, aprig, acerb polemist și neînduplecat adversar al oricărei ambianțe molatece, își prescurtase numele și-l alesese pe acela de Sandu Tudor, pătrunzând astfel în lumea literelor cu un pas apăsat, care a atras de la început atenția.’ (pag. 59)
Dan Stanca – aici și în alte romane ale sale – stăpânește perfect tehnică alternanței istorice a planurilor epice. Personajele descoperă trecutul, în unele cazuri propriul trecut, și prin aceste întoarceri în timp se descoperă pe ele însele. În legătură cu personajul lui Sandu Tudor se impune o notă istorică. Dan Stanca evită capcana atribuirii exclusive a verticalității istorice mișcării extremiste legionare. O face fără a menționa greșelile istorice din care au rezultat crimele acesteia, atribuindu-i personajului său un pluralism ideologic care nu era caracteristic perioadei interbelice, și în special celei imediat premergătoare celui de-al doilea război mondial. Procedeul este discutabil, dar este totuși doar un detaliu disonant în arhitectura cărții.
Într-unul dintre momentele cheie ale întoarcerii în trecut, cele două personaje simbol, scriitorul și artistul, se întâlnesc și se confruntă, pe planurile ideologic-artistic, și pe cel personal. Iată cum îi apare ziaristului arta sculptorului, un avangardist diferit de toți ceilalți pe care îi cunoscuse:
‘Sandu Tudor a privit cu luare-aminte exponatele și a înțeles că nu are de-a face cu o artă obișnuită. Nu a spus nimic, fiorul de gheață care-l străbătea din creștet până în tălpi era însă dovada că descoperise ceva ce nu era în ordine. Ce face omul asta aici? s-a întrebat în sinea să. Vedea niște păsări ciudate, care probabil încercaseră să zboare, dar, intenția fiindu-le curmată, își vârâseră capul în stern într-un gest de auto-tortură, și așa cum arătau, incovoiate, exprimau o suferință fără seamăn, care nu avea nici o legătură cu regnul inaripatelor, ci era pur omenească. Ce fel de om poate să sufere într-un asemenea hal? a continuat el să se întrebe.’ (pag. 73-74)
Viziunile amestecând oniricul cu misticul domină lumea personajelor cărții. Acestora li se adaugă experiențele erotice, dar și acestea par în lumea lui Dan Stanca episoade de coșmar mai degrabă decât de fericire. Scena consumării căsătoriei dintre Sandu Tudor și Carolina, bunica Dariei este un exemplu, o întâmplare care se va regăsi oglindită peste două generații în relația dintre Hector și Daria. Apogeul sexual al relațiilor dintre personajele cărții reprezintă și momentul când începe ruptura ireversibilă, și pentru unele dintre personaje (cele masculine) drumul spre moarte.
Iată cum descrie artistul perioada războiului, acea prăpastie nu numai dintre două perioade istorice din istoria țării dar și dintre două lumi:
‘ Oamenii nu mai aveau timp de ei înșiși, ci se lăsau angajați într-un torent din care nu credeau că vor mai ieși vii. A plecat pe front cu gradul de sublocotenent, iar acolo nu a văzut decât un amestec de apă și foc, mocirlă și flăcări, carne și metal. Identitatea anterioară nu mai avea nici un sens. Nu mai știa cum îl cheamă, nici nu conta, era un atom spulberat, organele uriașului care se numea Țară erau sfartecate și apoi reintremate.’ (pag. 85)
Mie aceste pasaje mi-au amintit picturile și gravurile anti-războinice ale lui Otto Dix.
sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/fragment-anii-frigului-dan-stanca-lansat-libraria-humanitas-cismigiu-1_5949264a5ab6550cb8539e81/index.html
Mi s-a părut excepțională descrierea scurtei perioade dintre sfârșitul războiului și preluarea completă a puterii de către comuniști. Cei doi bărbați încearcă să răspundă fiecare schimbărilor cursului istoriei prin gesturi și atitudini excepționale, care îi vor pune însă în conflict cu mersul vremurilor. Sandu Tudor începe să se intereseze de alchimie, înainte de a se înrola în ‘oastea Domnului’. Dacă de alchimiști nimeni nu are nevoie în comunism, apoi de preoți care să supraviețuiască sau să reziste prin credință, cu atât mai puțin. Domide Golgot va deschide încă o expoziție, ultima, care va fi mutată de noile autorități de la Ateneu la Morgă, și care se va auto-distruge într-un eveniment fantastic, ale căror explicații le-ar putea găsi cineva doar pe câmpurile de bătălie ale conflagratiei abia sfârșite, pustiite și populate de mașini de război distruse amestecate cu cadavre. De aici drumul spre închisorile comuniste este deschis și de fapt singurul posibil pentru cei doi, căci cam așa arătau vremurile:
‘În 1948 dubele gemeau deja de arestați și cine se ducea să se culce nu mai era sigur că soarele răsărind a două zi îl va găsi tot în pat. Arestările, ca de obicei, se făceau noaptea. Pe străzile înguste ale Bucureștiului era o forfotă ucigătoare. După ora 22, începeau să circule mașini negre având adrese precise. Se duceau direct la destinație și de acolo îl umflau pe cel vizat. Tentaculele partidului cu care cerșetorii se lăudau că le va da de pomană ceea ce boierii refuză se rășchirau în toate cartierele și scormoneau vilisoare nevinovate. În centrul orașului trona marea tarantulă care nu se mai sătura și voia să înfulece și ultima musculiță.’ (pag. 122-123)
Publicistul ajuns călugăr și artistul a cărui artă riscă să strice echilibrul lumii simpliste a conformistilor care se supusesera noii ordini își vor încrucișa destinele pentru ultima dată în închisoarea de la Aiud, ultima stație pentru amândoi. Destinele lor în eternitate vor fi însă diferite. Sandu Tudor va fi redescoperit și luat drept model de noile generații din perioada post-comunistă. Numele lui Domide Golgot însă va fi complet uitat și șters chiar și din istoriile artei:
‘Suprarealiștii, avangardiștii, chiar și cei cu patalama la mână de la stăpânire, au avut intervalul lor de libertate, dar tot li s-a pus botniță. Noroaie avea obiceiul să spună, când era cherchelit bine, că avangardiștii, în pofida zgomotului produs, au ajuns de fapt crema de ghete a dictatorilor. Revota lor a fost foc de paie și până la urmă au venit în genunchi la stăpân pentru un blid de mâncare. Acesta, ursuz, dar vigilent, abia îi aștepta. Cam asta a fost soarta unor teribiliști înfometați de senzații noi, dar care au sfârșit că niște conformiști sadea. Domide Golgot a dispărut tocmai fiindcă bănuia ce urmează. În pușcărie, și-a folosit propriul corp pentru a-și desăvârși opera.’ (pag. 128-129)
Și sfârșitul eroului din contemporaneitate al cărții aparține aceluiași domeniu al fantasticului. Dan Stanca reușește să combine în romanul sau sarcasmul macabru cu erotica (sau anti-erotica), reprezentând istoria ca un continuu oscilând între coșmar și metafore. Finalul cărții ne trimite spre viitor, și ultima frază (‘Era tot frig …’) ne dă a înțelege că suntem încă în ‘Anii frigului’.