Lectura cartii lui Cristian Teodorescu ‘Medgidia, orasul de apoi’ mi-a adus imediat in
minte ‘Cartea soaptelor’ a lui Varujan Vosganian. Cele doua carti aparute in ultimul
an au multe elemente comune. Ambele sunt intitulate ‘romane’ dar structurile lor epice
sunt fiecare in felul ei diferite de cea a romanului clasic, si se aproprie mai mult de un
mozaic social si istoric cu o puternica nuanta autobiografica. Ambele carti isi plaseaza
actiunea (cartea lui Teodorescu exclusiv, cea a lui Vosganian in parte) in epoca istorica
a tranzitiei din anii 40-50 de la dictatura dreptei nationaliste spre dictatura stalinista cu
specific romanesc instaurata dupa 23 august 1944. In ambele carti apar ca personaje
principale la dimensiuni aproape mitologice figurile bunicilor autorilor, si in ambele
carti unul dintre orasele in care nu se intampla nimic ale Romaniei devine un univers in
care se intampla totul, o combinatie intre un microcosmos etnic si tipologic reprezentativ
pentru intreaga Romanie si un spatiu nostalgic si formativ, in care fiecare autor in parte
se maturizeaza sascultand povestile batranilor si isi construieste romanul mai tarziu
punand pe hartie tragediile si comediile mai mici si mai mari ale istoriei. Sunt desigur si
deosebiri, cea esentiala fiind ca saga de mai mari dimensiuni a lui Vosganian se ocupa
cu prioritate de istoria comunitatii armene de-a lungul unui secol, in timp ce cartea lui
Cristian Teodorescu acopera de intregul mozaic romanesc simbolizat de Medgidia, intr-ul
stil mai concentrat, dar cu un rezultat similar in ceea ce proveste complexitatea imaginii
si farmecul si satisfactia lecturii.
source: www.cartearomaneasca.ro
‘Medgidia, orasul de apoi’ este organizata ca o colectie de vreo suta de povestiri, aproape
egale ca lungime, fiecare pretandu-se la o lectura individuala si avand in centrul ei fie
un personaj din complexa istorie a urbei in tragicul deceniu de tranzitie, fie unul dintre
episoadele care marcheaza aceasta perioada martora a catorva dintre cele mau dramatice
schimbari si cele mai tragice momente ale istoriei nationale. Tipologia personajelor
descrise in carte este remarcabila prin diversitatea ei, si prin tehnica concisa si impecabila
folosita de Cristian Teodorescu pentru a le face reale in mintile si inimile cititorilor.
Figuri cum sunt cele ale bunicului Stefan Theodorescu sau a chelnerului Ion/Ionica/Jean,
a judecatorului neidentificat prin nume ca un simbol al conceptului de justitie indoit si
ingropat de greutatea vremurilor, sau ale maiorului Scipion si doctoritei evreice Lea si
povestea lor de dragoste sunt materiale pe care de obicei le denumim in mod apreciativ si
in sensul cel mai pozitiv posibil ‘de roman’. Dar si multe dintre personajele ‘secundare’
sunt memorabile cum sunt cele ale mosierului Caludi, politistului Pomenea, ‘martirului’
comunist Paulica sau a bijutierului erou Marcel, precum si episoade si situatii care citite
ca proza scurta reprezinta fiecare in sine un concentrat exercitiu de expresivitate virtuoasa
(‘Vestitorii Apocalipsei’, ‘Bairam Ramadan’, ‘Poporul ales a doua oara’). ‘Dans pe linie
moarta’ poate avea sansa sa devina una dintre schitele cel mai frumoase de inceput de
dragoste din literatura romana. De retinut este si imaginea simbolica a carciumii de gara,
o lume in sine si o poarta de legatura a orasului cu restul lumii. Satisfactia lecturii fiecarui
episod individual este intensa, iar episoadele si personajele se leaga si se combina bine
si intr-o citire continua (cum a fost a mea, prizonier vremelnic al unei curse de avion de
lunga distanta cu aceasta carte si neputinta mea cronica de a dormi drept companioni de
calatorie).
Cristian Teodorescu - source: www.artactmagazine.ro
Am apreciat scrierea lui Cristian Teodorescu si pentru refuzul solutiilor usoare in
abordarea istorica a materialului bogat cu care se ocupa romanul. Desi simpatiile sale
sunt evidente din tonul aproape elegiac de plangere a pierderii aproape totala a unei
lumi si a celor care au populat-o abordarea relatiei cu dusmanii care o vor distruge, fie ei
huliganii criminali legionari, fie ocupantii sovietici nu este in niciun moment schematica,
si autorul nu evita prezentarea aspectelor umane din caracterul acestora, acolo unde ele
ele au existat. Postasul legionar si criminal Claudiu, primarul colaborationist si turnator
Mitica sau plutonierul rus Zaharici devenit din preot raspopit propagandist de ‘ateism
stiintific’ sunt personaje dincolo de schema maniheista pozitiv-negativ, complexe si
integrate alaturi de ceilalti cetateni ai universului descris in carte. Este prima carte a lui
Cristian Teodorescu pe care am citit-o si lectura ei mi-a produs o mare placere si mi-a
starnit interesul sa caut cartile mai vechi ale autorului si sa le astept cu nerabdare pe cele
viitoare.