‘Amintiri din anii mei buni si rai’ este subtitlul cartii lui Barbu Ollanescu-Orendi ‘Asa a fost sa fie’ aparuta in 2014 in colectia ‘Memorii Jurnale’ a Editurii Humanitas. Ani buni in copilarie, ani rai in vremea adolescentei si tineretii petrecute in primul deceniu dupa preluarea puterii de catre comunisti, cativa ani foarte rai in inchisoare la inceputul anilor 60, dupa care urmeaza eliberarea, supravietuirea (nu usoara ca fost detinut), plecarea in Germania si anii mai buni de la crepuscului vietii – aceasta a fost traiectoria autorului, urmas al unor familii din clasa boiereasca romaneasca, familii cu traditie si istorie. Interesul pe care il starneste lectura acestei carti este cauzat in primul rand de perspectiva autorului, care apartine unei clase sociale care a fost pusa in afara legii in Romania la mijlocul secolului trecut – exact atunci cand autorul isi incepea drumul in viata. Cum a trait si ce a devenit copilul nascut si educat intr-o familie care apartinea ‘aristocratiei’ romanesti jumatatea de secol in care categoria sociala careia ii apartinea familia sa a fost practic exterminata de oranduirea sociala care propunea un fals egalitarism si o completa rasturnare a valorilor sociale si morale?
Deschid aici o scurta paranteza. Multe dintre detaliile mai mult sau mai putin semnificative descrise de Barbu Ollanescu-Orendi in cartea sa au fost supuse unei analize extrem de critice de catre Radu Portocala in Cotidianul – vezi http://www.cotidianul.ro/barbu-ollanescu-orendi-asa-a-fost-sa-fie-dar-n-a-fost-chiar-asa-243237/. Nu am expertiza si informatiile necesare pentru a confirma sau infirma multe dintre afirmatiile acestuia. Rezervele exista si cei care au timpul si competenta de a le aprecia sunt invitati sa o faca. In cele ce urmeaza ma voi referi la textul cartii.
Anii cei mai buni sunt desigur cei ai copilariei. Asta este valabil cam pentru oricine, dar in mod special a fost adevarat pentru Barbu Ollanescu-Orendi, nascut in 1934 intr-o familie descinzand din boieri si carturari, politicieni si avocati. ‘Vremurile bune’ includ ultimii ani ai perioadei interbelice, dar si perioada dictaturii antonesciene. Copilul nascut in familia apartinand inaltei societati bucurestene frecventeaza scoala franceza din Bucuresti (pana in 1948 cand aceasta este desfiintata). Autorul nu isi ascunde, ba chiar isi declara pe fata de la inceput simpatiile de dreapta, in perspectiva istorica. Despre germani nu am gasit niciun cuvant rau, inclusiv despre rolul jucat in razboi, ei sunt apreciati pentru cultura si gradul de civilizatie, si sunt condamnate represaliile suferite de populatia germana dupa ‘intoarcerea armelor’. 23 august este numit simplu ‘ cumplitul 23 august’ (pag. 38) iar despre colegii evrei el scrie:
‘… nici pe prietenii sau pe colegii mei de scoala evrei nu i-am vazut sa fi purtat vreodata vreo stea galbena’ (pag. 9-10)
Ma rog, poate ca nu i-a vazut copilul de 6 pana la 10 ani din timpul razboiului. Dar ce colegi de scoala evrei poate sa fi avut autorul, cand se stie (documentat istoric, ca sa nu ma bazez doar pe cele relatate de parintii si prietenii mei) ca evreii au fost exclusi din scoli dupa 1940 si pana la ‘cumplitul 23 august’ 1944?
sursa imaginii http://www.elefant.ro/carti/biografii-memorii/memorii-jurnale/asa-a-fost-sa-fie-amintiri-din-anii-mei-buni-si-rai-223065.html
Anii de ‘tranzitie’ de dupa 23 august reprezinta si anii in care parintii incearca sa se adapteze noii conjuncturi sociale si politice in conditiile in care nu mai puteau sa profeseze ca juristi. Pentru cativa ani tin o pensiune la munte, dar si de acolo sunt alungati de Securitate. Reveniti in Bucuresti mananca de cateva ori la Capsa (‘caci alt loc nu stiam’ – pag. 56) si apoi vor subzista din portiile de mancare aduse de o credincioasa servitoare, din salariul de muncitor necalificat (la uzinele botezate 23 August) al tatalui si din lectiile particulare si gradinita semi-legala deschisa de mama. Tanarul isi traieste tineretea, studiaza, face sport de performanta (scrima) – totul insa sub permanenta frica, accentuata de faptul ca familia il ascundea in Bucurestii anilor 50 pe unchiul autorului, fost politician liberal, condamnat in absentia in unul dintre procesele inscenate cu scopul de a distruge partidele ‘istorice’. Pana la urma sunt denuntati, arestati, anchetati si condamnati exact la finele deceniului obsedant.
Relatarile din inchisori, anchetele, procesul si lagarele de munca sunt partea cea mai bine scrisa a cartii, in opinia mea, alaturi de galeria de portrete ale unor personaje pitoresti ale fostei aristocratii bucurestene (‘grafina’ Elena Beckendorf, Serghei Glavca) reduse la nivelul minimei subzistente a marginalilor regimului de ‘democratie populara’. Sistemul penitenciar al Romaniei comuniste este comparat cu Gulag-ul si din multe puncte de vedere gasit a fi mai cumplit. Putem pune in discutie afirmatia ca ‘reeducarea’ prin presiuni psihologice ar fi mai cumplita decat torturile fizice, dar valoarea documentara si umana a dezvaluirilor din sursa directa a ororilor si umilintelor detentiei este incontestabila. Este incercarea extrema, mediul in care se arata omenia si ne-omenia, imprejurarile in care se calesc caracterele si in care se incheie si umilitoarele compromisuri. Cateva dintre potretetele celor din inchisoare sunt memorabile, sunt descrise destine, se intersecteaza traiectorii de viata, unele revenind dupa eliberare cum ar fi Botnar (ilegalistul condamnat in procesul salariatilor evrei din Ministerul Comerului Exterior), dar si mai cunoscutul Alexandru Paleologu care este prezentat intr-o lumina surprinzator de negativa:
‘Nu-i contest lui Alexandru Paleologu buna crestere, cultura, si o perfecta limba franceza vorbita si scrisa. Ii voi contesta insa totdeauna, el nefiind de altfel unicul caz, caracterul si tinuta morala.’ (pag. 126)
Nu au fost usori pentru Barbu Ollanescu si familia sa nici anii de imediat dupa eliberarea din inchisoare. Intalnirea cu viitoarea sotie (‘fata din vis’) si casatoria reprezinta o exceptie luminoasa, dar altfel, sunt din nou ani de privatiuni si de marginalizare sociala, chiar si in conditiile relativei liberalizari de la sfarsitul epocii Gheorghiu-Dej si inceputul perioadei Ceausescu. Cativa adevarati prieteni (actorul Amza Pelea intre ei) il vor ajuta sa supravietuiasca. Plecarea in Germania la sfarsitul anilor 70 reprezinta o schimbare de destin. Relatarile anilor care au urmat includ mai multe amanunte personale despre revenirile in tara, relatiile cu prietenii sau cu cei care se dovedesc a fi mai putin prieteni, aprecieri ale situatiei din anii 80 si 90 in care autorul calatoreste mult si intretine relatii de afaceri in Romania si Bulgaria. Este partea din carte care mi s-a parut cea mai putin interesanta sub aspect memorialistic, cu exceptia urmaririi destinului catorva dintre personajele si membrii familiei intalniti in perioadele precedente.
sursa https://www.youtube.com/watch?v=vaqJh6S214M
Paginile cele mai interesante ale acestei carti de memorii sunt cele care descriu crepusculul – de multe ori dureros si traumatic – al clasei aristocratice romanesti. Clasa Gheparzilor (a la Lampedusa) striviti de istorie:
‘Aceasta este lumea in care am crescut si de care-mi aduc aminte cu o imensa placere si cu o nesfarsita nostalgie. Lumea aceasta m-a pregatit sa devin ce am devenit si sa infrunt ce am avut de infruntat. Din aceasta lume am luat si bunele si relele. De multe ori, ba chiar de foarte multe ori, educatia nu este o arma in folosul celui care se incapataneaza sa nu uite de ea, printre cei care, traind astazi pentru astazi si dorindu-si sa se ridice, fac din lipsa de educatie, din lipsa de cultura si in special din lipsa de respect arme din cele mai puternice. Lumea mea a disparut, iar eu, spre disperarea celor din jurul meu, caut sa ma refugiez in trecut, unde ma simt acasa.’
Asociata aristocratiei este clasa intelectualilor, si puterea lor de a supravietui in mod integru este si ea pusa la incercare. Pasajul dedicat subiectului este superb, adaugand dimensiunile de caracter si de atitudine definirii intelectualului:
‘Revin la termenul de intelectual, prost inteles si prost folosit astazi. Intelectualul nu este cel care a terminat o scoala, care are o diploma luata de la o scoala cat de inalta. Si nici cel care, atunci cand vorbeste tine in mana un creion sau un stilou. A fi intelectual inseamna, ca, pe langa carte, trebuie sa fi primit o educatie, in sensul foarte larg al notiunii de educatie, sa fi dobandit o cultura, o purtare, si in final un caracter.’ (pag. 129-130)
Autorul nu se considera un invingator in lupta cu falsurile si cu neadevarul, in mod sigur nu atunci cand priveste la societatea romaneasca de astazi:
‘Jocul duplicitar al acceptarii unui adevar stramb facut pentru a supravietui, pentru a nu fi dat la o parte, nu este un fenomen exclusiv romanesc. Insa in Romania, de mai bine de cincizeci de ani, acest fenomen a luat amploare. Nu exista vointa de a aduce la lumina adevarul, cu rele si bune, pentru a cladi pe el viitorul.
Asa iau nastere povestile false sau nespuse pana la capat, asa iau nastere miturile, asa iau nastere si falsii eroi, asa iau nastere falsii idoli si, bineinteles, falsele legende si falsele repere. Cei care ar trebui sa se manifeste, care stiu adevarul crud, tac si astazi. De ce? De vina e faptul dureros ca destinatarii de astazi ai acestor povesti mincinoase nu cunosc trecutul, si nu din vina lor, ci din cauza ca au fost crescuti de o generatie care a trait la randul ei in minciuna si careia i s-a oferit doar o istorie deformata. Aceasta generatie noua, auditoriul de astazi, crede tot ce ii este vandut de oameni siguri pe ei, care se exprima din ce in ce mai tare si mai vehement.’
Cateva zeci de pagini in finalul cartii includ informatii despre genealogiile familiilor Olanescu si Ollanescu (cu un ‘l’ si cu doi ‘l’ – explicatia in carte) din partea tatalui si Policrat din partea mamei si note biografice ale unora dintre personajele istorice mentionate sau nu anterior, care au influentat epoca si viata autorului. Sub rezerva exactitatii unora dintre detalii pusa sub semnul intrebarii de articolul citat de mine in deschidere, am remarcat un stil precis, mai apropiat de cel al istoricului decat de cel al memorialistului. O alta vocatie ratata intr-un destin a carui traseu a fost schimbat de atatea contorsionari ale istoriei? Oricum, cartea lui Brbu Ollanescu-Orendi ramane o marturie memorialistica interesanta a unei epoci de mai bine de jumatate de secol, cu furtunile si controversele istorice si personale.