Colectia “Fictiune fara frontiere” a editurii Paralela 45 a reusit in ultimii ani sa readuca in atentia publicului romanesc amator de literatura stiintifico-fantastica dar nu numai lui, operele scriitorilor sovietici Arkady si Boris Strugatsky – un cuplu de autori al caror nume se inscrie printre cele ale celor mai buni scriitori ai genului in literatura mondiala. Imaginatia imbinata cu rigoarea caracteristica science-fiction-ului sovietic, poezia multora dintre texte si dimensiunile lor filozofice i-au pozitionat pe cei doi frati in topul preferintelor cunoscatorilor dar si a iubitorilor de literatura buna in general. Boris a murit cu mai putin de un an in urma la Sankt Petersburg supravietuindu-i fratelui sau mai mare cu peste doua decenii si petrecandu-si o parte din acesti ultimi ani revizuind unele dintre texte si curatandu-le de elementele de propaganda fara de care nu ar fi vazut lumina tiparului in perioada sovietica. ‘Un miliard de ani pana la sfarsitul lumii’ aparuta acum intr-o a doua editie in traducerea lui Valerian Stoicescu este una din acele carti al caror subtext are o asemenea incarcatura politica si filozofica incat ma intreb cum de a vazut lumina tiparului in 1974 in Uniunea Sovietica a lui Brejnev.
Eroul principal al cartii este un savant matematician care traieste intr-un mediu stiintific in care covietuiesc tot felul de somitati in diferite domenii. Imediat poate fi identificata una dintre acele ‘colonii de creiere’ in care sistemul sovietic aduna specialisti si le dadea o oarecare libertate de creatie stiintifica si ceva privilegii materiale relativ la restul populatiei cu conditia de a controla cu rigoare si de a prelua la finalizare toate rezultatele cercetarilor acestora. La scurta vreme dupa ce pare sa realizeze un progres decisiv in opera sa stiintifica apropiindu-se de rezolvarea unei ecuatii care ar fi lamurit multe dintre secretele universului eroului nostru pe nume Maleanov incep sa i se intample tot felul de evenimente stranii – incercari de mituire de tot felul, apeluri telefonice ciudate, vizite inopinate, cercetari si chiar si banuiala (poate inscenarea?) unei acuzatii de crima.
sursa www.emag.ro
Fiind vorba despre o comunitate de oameni de stiinta nu trece multa vreme pana cand Maleanov isi da seama ca nu este singurul in aceasta situatie. Prieteni de ai sai, specialisti in domenii diferite si fara legatura aparenta cu ce face el, sunt supusi unor presiuni similare cu scopul vizibil de a-si abandona cercetarile si de a-si distruge lucrarile stiintifice. Fratii Strugatzky nu petrec prea mult timp in a detalia elementele stiintifice ale povestii, pentru asta folosesc un limbaj pseudo-stiintific fara prea multa noima, ceea ce ii intereseaza de fapt este dimensiunea filozofica dar si umana a povestii pe care o relateaza.
“Voi, taticilor, n-aveti cum sa intelegeti: experientele sunt legate de transcriptaza reversibila: adica RNA-dependent si DNA-polimeraza, intr-un cuvant revertaza, o enzima componenta a onco-virusilor. Drept sa va spun miroase a premiu Nobel.” (pag. 63)
Cine cunoaste rigoarea stiintifica a descrierilor din alte carti ale autorilor (Boris era de altfel fizician de formatie si expert in calculatoare profesionist) isi da seama imediat ca folosirea acestui argou fara noima este intentionata. Nu detalile tehnice ii intereseaza pe autori ci confruntarea eroilor cu presiune psihologica la care sunt supusi.
“Am realizat dintr-o data ca ieri inca mai eram un om, membru al societatii, aveam grijile si neplacerile mele, iar daca respectam legile societatii – si asta nu era atat de greu -, deci daca respectam aceste legi, ma ocroteau cu fermitate impotriva tuturor pericolelor posibile militia, armata, sindicatele, opinia publica, prietenii, in fine, familia. Si iata ca ceva s-a deplasat in lumea inconjuratoare si m-am transformat intr-un pestisor minuscul si singuratic care s-a ascuns intr-o crapatura, iar in jur misuna si plutesc unduindu-se umbre infricosatoare, nedeslusite, care nici macar nu trebuie sa aiba boturile pline de dinti, e suficienta o usoara miscare de aripioara ca sa ma zdrobeasca, sa ma macine, sa ma prefaca in nimic … Si mi-au dat de inteles ca daca voi continua sa stau in aceasta crapatura, ma vor lasa in pace.’ (pag. 95-96)
sursa stalinsmoustache.wordpress.com
Este semnificativa cred si trecerea naratiunii de la persoana a treia la persoana intaia undeva pe la mijlocul cartii. Ceea ce i se intampla lui Maleanov si colegilor sai oameni de stiinta li intampla de fapt tuturor cetatenilor sistemului sovietic, primii cititori ai acestei carti la vremea ei. Orice abatere de la norma reprezenta un pericol pentru echilibru – si acest echilibru se putea chema ‘linistea sociala’ sau putea fi o mai complexa constanta de stabilitate a unui Univers Homeostatic, fie guvernat de o supercivilizatie destul de tematoare pentru a incerca sa remedieze in fasa orice tendinte de abatere de la norme, sau poate guventat de legi universale si eterne care ca orice legi fundamentale sunt imposibil de invins si trebuie acceptate ca atare.
Cele mai bune pagini ale cartii descriu framintarile eroilor intr-un univers de teama si suspiciune care intalneste literatura care descrie represiunea stalinista cu science-fiction-ul. Unele dialoguri amintesc de Ilf si Petrov, altele de literatura absurdului, dar nu au prezis oare Ilf si Petrov in cele mai bune momente literare ale lor absurdul care in literatura lumii avea sa apara doar la vreo doua sau trei decenii dupa ei? Exista si o puternica dilema morala – pana cand individul singur poate rezista sistemului – politic sau al legilor fizice ale universului? Care este ultima linie de impotrivire – confortul personal? cariera? libertatea personala? familia? Cel putin unul dintre eroi alege in final calea confruntarii – este acest act complet lipsita de speranta? Merita citita cartea – de altfel una dintre cele mai agreabile si placute la lectura carti ale fratilor Strugatsky – daca nu pentru a afla raspunsul macar pentru a sti cum este formulata intrebarea.