Andrei Klein s-a nascut intr-un ghetto in Transnistria in perioada Holocaustului. Putini copii evrei s-au nascut in teritoriile ocupate de germani sau in statele fasciste din Europa acelor vremuri, si doar o parte au supravietuit. Numarul celor care s-au nascut in lagare sau ghettouri este si mai redus. Ei apartin unei categorii speciale, tehnic sunt supravietuitori ai Holocaustului, desi multi dintre ei erau prea mici pentru a pastra in amintire fapte si imagini clare. Carnea si sufletele lor sunt insa direct influentate de cele prin care au trecut parintii si ei insisi in primii lor ani de viata. Psihologic ei sunt mult mai apropiati de generatia parintilor lor si a supravietuitorilor cu amintiri clare, decat de a doua generatie care a cunoscut Holocaustul exclusiv din povestiri. ‘Lea, Povestea familiei mele’ (aparuta in 2014 la Editura MEGA din Cluj-Napoca) este prima carte pe care o citesc scrisa de un autor din aceasta generatie si aceasta este numai una dintre trasaturile care fac din lectura acestui volum o experienta originala si surprinzatoare.
Titlul cartii este un nume, iar subtitlul pare a identifica genul. Lucrurile nu sunt insa asa de simple. Lea este numele pe care l-a purtat una dintre matusile autorului, una dintre cei sase surori si frati, copii ai croitorului Simon Berla nascut in Turda in 1880. Destinul acestei familii de evrei maghiari asa cum este descris in carte pare sa adune la nivel personal o parte din tragediile istoriei secolului trecut, marcat de Holocaustul in care a pierit o treime din evreii care traiau in acea vreme in lume. Simon a sfarsit la Auschwitz, la fel si sotia sa (mama a cinci din cei sase frati), fratii insa au supravietuit. Au supravietuit fizic lagarelor mortii unii, ghettourilor Transnistriei sau lagarelor de munca fortata altii. Supravietuirea fizica nu a insemnat nici pe departe sfarsitul suferintelor, Holocaustul a continuat sa le bantuie viata si cosmarurile, si sa influenteze modul de a fi, increderea fata de oameni, relatiile de familie si capacitatea lor de a iubi. Dintre toti Lea este cea care a avut destinul cel mai nefericit, si de aceea punerea numelui ei pe coperta cartii pare si un omagiu, dar si un simbol al concentrarii de durere si fragilitate care a fost destinul ei si al celor din jur.
‘Bandika, iti daruiesc cartile si scrisorile de familie, fiind convinsa ca de la tine nu vor ajunge la gunoi.’ (pag. 194)
Bandika este numele de alint al autorului, si mostenirea este primita de Andrei, ajuns in anii 70 in Israel ca imigrant, de la matusa Mariska. In mare masura cartea aceasta scrisa si rescrisa dupa marturisirea autorului de-a lungul a doua decenii se bazeaza pe teancul de scrisori ramase de la matusa si pe documente si fotografii de familie. ‘Lea, Povestea familiei mele’ este insa mult mai mult decat o cronica de familie, si ar putea ocupa un loc aparte in literatura Holocaustului daca autorul ar fi avut intentia sa faca literatura. Nu este exact cazul, mai degraba izbucneste din paginile cartii nevoia de a destainui, de a nu lasa acoperite de praful uitarii nici vicisitudinile istoriei, si nici persoanele care i-au fost apropiate (unele dragi, altele cu care s-a gasit in conflict, sau ale caror actiuni le judeca aspru dupa ani).
sursa http://laszloal.wordpress.com/tag/andrei-klein/
Prima din cele trei sectiuni ale cartii este cea care imbina cronica de familie cu cronica istorica, redand si documentand biografiile lui Simon si Zali Berla si ale copiilor lor. O familie de origine modesta si destul de tipica evreimii maghiare din Ardeal in deceniile interbelice, si in care evolutia vietii celor din generatia parintilor lui Andrei Klein este curmata de razboi si ascensiunea fascismului la putere atat in Romania cat si in Ungaria, familia fiind de fapt divizata intre cele doua tari europene si Palestina mandatara in care ajunsesera o sora si un frate, Mariska si Jeno. Parintii lui Andrei ajung din Vatra Dornei in ghettoul de la Moghilev, unde in conditii sub-umane reusesc sa supravietuiasca, sa dea nastere unui copil (Andrei) si sa-l aduca inapoi in Cluj la sfarsitul razboiului. Daca pe de-o parte lipsesc din aceste pagini mai multe amanunte si referinte istorice pe care le-as fi asteptat in acest gen de carte, exista si cel putin o poveste extraordinara si putin cunoscuta – cea a inginerului Siegfried Jagendorf, care a organizat primirea a 1200 de deportati la munca intr-o turnatorie care lucra pentru armata germana, asigurand conditii de supravietuire a majoritatii celor deportati si a familiilor lor. Despre acest Jagendorf, figura si faptele lui – care poate il aproprie de Schindler, sau poate de Kaestner – as dori sa aflu mai multe.
Marturia lui Roszi, mama lui Andrei intr-o scrisoare care Mariska, in Palestina:
“Nu mai sunt copilă, dar mă doare tare că nu mai am părinţi. Sunt o femeie de 30 de ani cu părul alb, care am trăit în partea urîtă a vieţii. Sunt după zvîrcolelile refugiului şi trei ani jumate de lagăr de concentrare, unde în condiţii mizere şi inumane l-am născut pe băiatul meu şi, ca printr-o minune, am reuşit să-l aduc acasă în viaţă.” (pag. 86-87)
Soarta membrilor familiei care ramasesera in Ardealul de Nord ocupat de Ungaria horthysta in urma Diktatului de la Viena a fost si mai tragica. O relateaza insasi Lea in scrisori trimise dupa razboi:
‘Două săptămîni am stat în ghetou, după care ne-au dus la gară şi am fost îmbarcaţi cîte 70-80 de oameni în cîte un vagon de marfă. Geamurile vagoanelor erau acoperite cu scînduri. Dacă voiai să stai mai ‘comod’, stăteai în picioare, nici vorbă să te poţi întinde. Şapte zile am călătorit mai mult îndărăt decît înainte, probabil ca să ne înfometeze… Şi au reuşit. Am primit o cantitate minimă de hrană şi apă. Mulţi oameni au murit pe drum.
Cînd uşile vagoanelor au fost deschise am simţit în aer ceva despre care am crezut că este îngrăşămînt pentru pămînt, doar la plecare hortiştii au spus că ne duc să lucrăm în agricultură. Am sărit înaintea părinţilor din vagon, ajutîndu-l pe tata să coboare. Tata putea să umble numai sprijinit în două bastoane. Doi soldaţi SS s-au năpustit către noi, unul din ei a smuls bastoanele de la tata, care în lipsa lor a căzut. Am vrut să-l ajut să se ridice, dar un SS-ist cu arma îndreptată către mine m-a oprit. Alţi doi l-au tîrît pe jos la unul din rîndurile care se formaseră deja. M-am uitat cu disperare după mama s-o ajut, dar era deja lîngă tata.
Presimţind că urmează despărţirea, am păşit pe rîndul care mi s-a indicat, un rînd în care am observat că majoritatea erau oameni mai tineri şi copii mai mari. Eram înconjuraţi de soldaţi înarmaţi, gata să-i omoare pe care care nu li se supuneau. Deportaţii în haine vărgate şi SS-iştii smulgeau copiii mici din braţele mamelor care urlau, iar pe alte mame le înghesuiau în rîndul unde erau şi părinţii noştri. Mai tîrziu, după ce ne-au tuns şi am schimbat hainele cu cele vărgate, am fost repartizate în barăci. Numai aici am aflat că aceia care fuseseră în rîndul celălalt mergeau spre pieire… În camere de gazare şi apoi la crematoriu.
Ne aflam în Auschwitz’
(pag. 108-110)
sursa http://cluj.tvr.ro/andrei-klein-holocaustul-cartea-sa-si-supravietuirea-memoriei_7746.html
A doua parte a cartii este cea mai pasionanta si cea mai surprinzatoare. O mare parte din text este compus din scrisori de familie aranjate oarecum in ordine cronologica, schimbate intre 1945 si 1956 de fratii Berla si sotii si sotiile lor. Sunt si mute ‘gauri’ in acest dialog, scrisori omise, scrisori care s-au pierdut, sau care au fost posibil interceptate de cenzura, caci Lea se alatura impreuna cu fiica ei Jaffa, Mariskai si lui Jeno in Palestina devenita Statul Israel in 1948, in timp ce Roszi si Erno (parintii lui Andrei) si Marci raman in Romania cazuta sub regim comunist. Este marturia unei familii profund sfasaiate de incercarile inumane prin care trecusera aceia dintre frati care supravietuisera lagarelor si ghetto-urilor. Cronica unei familii cu conflicte sordide, cu neintelegeri si tradari, cu minciuni si sinucideri. In centrul ei se afla din nou Lea, intrata imediat ce ajunsese in Israel in conflict cu sora ei mai mare, care isi luase cu ea fata dar il lasase in Cluj pe sotul ei Laci, descris de ceilalti membri ai familiei ca un caracter instabil si neloial, ale carui tradari Lea nu le poate accepta. Destinul ei se termina in tragedie.
‘Nu stiu cati supravietuitori ai Holocaustului traiau la acea data in spitalele de psihiatrie din toata lumea, unde soarta i-a risipit dupa terminarea razboiului, dar in Israel, la 12 aprilie 2007, s-a anuntat oficial: “in spitalul de psihiatrie Beer Jakov traiesc si astazi supravietuitori ai Holocaustului.’ (pag. 180)
Este destul material in acest capitol care se intinde pe vreo 90 de pagini pentru o telenovela cu tenta si sfarsit tragic. Poate candva cineva o va scrie. Tema familiilor distruse de Holocaust combinata cu imposibilitatea supravietuitorilor de a-si relua viata nu este de altfel un gen complet neabordat in literatura Holocaustului, cartea care mi-a venit imediat in minte citind povestea reala a acestei familii a fost ‘Enemies, A Love Story (in idish: Sonim, di Geshichte fun a Liebe, in romaneste – Dusmani, o poveste de dragoste) a lui Isaac Bashevis Singer – care a inspirat un excelent film realizat in 1989 de Paul Mazursky, mare regizor decedat acum cateva zile, si o adaptare teatrala exceptionala pe care am vazut-o acum cativa ani la Teatrul Gesher din Jaffo, cu Sasha Demidov in rolul principal, un personaj cu multe linii comune cu Laci cel din relatarile lui Andrei Klein. Exista insa in saga impanzita cu tragedii a familiei Klein o trasatura diferita si inedita a acestei fracturi familiale post-Holocaust, care nu stiu cat a fost de discutata sau reflectata in memoriile sau fictiunile care s-au scris pana acum. Este vorba despre completa neintelegere si imposibilitatea aproape totala de dialog dintre membri familiei plecati in Palestina / Israel, si cei care ramasi in Europa au trecut prin Holocaust si i-au supravietuit. Povestirile ultimilor despre ororile Holocaustului (atat cat au fost povestite caci multi au ales sa taca in acei ani) sunt intampinate cu o doza de incredulitate de cei care nu au trecut prin asta – exista probabil o limita dincolo de care unii oameni nu pot concepe inumanitatea.
‘Si eu am suferit mult cu boala baiatului meu, Baby, si din cauza tensiunilor permanente cu arabii, a problemelor de securitate din tara si a razboaielor. Degeaba i-am explicat toate astea, Lea nu intelege. Imi pare rau ca a trebuit sa treaca prin traumele deportarii, dar asta nu schimba situatia …’ (pag. 118)
Ultima parte a cartii este si cea mai scurta si cea mai lipsita de surprize. Este relatarea copilariei, tineretii si maturitatii autorului, incluzand episodul emigrarii in Israel (sau ‘alia’ – urcare cum numesc israelienii aceasta tranzitie in care ei vad o fireasca repatriere). Experienta lui Andrei Klein cuprinde poate elemente necunoscute cititorului roman, dar desigur nu si israelienilor, ea are foarte multe elemente tipice biografiilor a mii de emigranti din Romania ajunsi in Israel la inceputul anilor 70, in perioada de crestere economica si euforie politica de dupa Razboiul de Sase Zile. Interesante sunt intalnirile cu unii dintre membri familiei si in special cu matusa Mariska, cea care apare in acest ultim capitol intr-o lumina diferita decat cea dezvaluita de comentariile si corepondentele din capitolele precedente. Relatarea se incheie in anul 1990, cu hotarirea autorului de a reveni in Romania, poate ca mai multe detalii despre motivatia acestui pas destul de greu de inteles pentru cititorul israelien ar fi fost interesante, dar ele nu sunt povestite aici.
‘Lea, Povestea familiei mele’ este o carte greu de lasat din mana din momentul in care ai intrat in vartejul de amintiri, pasiuni si conflicte descrise in carte. Andrei Klein nu este nici istoric si nici scriitor de fictiune, si totusi la sfarsitul lecturii ai senzatia ca ai aflat lucruri inedite despre o perioada dintre cele mai sumbre din istorie, si ca ai cunoscut o galerie de personaje bine conturate, ca dupa lectura unui roman de calitate. As indrazni sa spun ca aceasta carte ar merita sa se bucure de editii suplimentare. Una in primul rand in limba maghiara – caci maghiara este limba ‘de acasa’ a autorului, limba in care sunt scrise scrisorile de familie care constituie o mare parte din text, si desigur cititorul cunoscator de maghiara va putea extrage si mai multe informatii din citirea textelor originale. Apoi, o mare parte din tragediile Holocaustului care au lovit in asa masura familia Klein s-au petrecut in timpul ocupatiei Ardealului de Nord de catre Ungaria, si in anul in care s-au implinit 70 de ani de la deportari asemenea marturii ar fi importante intr-o Ungarie in care antisemitismul si revizionismul istoric sunt din nou in ofensiva. Dar si o noua editie romana ar fi binevenita, poate cu cateva adaugiri. As adauga de exemplu o scurta cronologie istorica, deoarece nici pentru cititorii romani nu sunt destul de bine cunoscute detaliile istoriei, si datele mentionate permanent de-a lungul cartii ar putea fi mai exact puse in context. As clarifica inca niste detalii ale relatiilor de familie, as mai adauga niste ilustratii – tatal autorului a avut o expozitie de intarsii in lemn anul trecut in Cluj, ilustrarea acestui talent ar adauga o dimensiune personajului sau; la fel verisoara Jaffa a fost artista, exista reproduceri ale lucrarilor sale? Merita de asemenea corectata ortografierea numelor unor localitati israeliene – este folosita in unele locuri ortografia maghiara, ceea ce nu este justificat intr-o carte in limba romana.
Pana la a doua editie care sa completeze si sa repare unele mici detalii, aceasta carte merita insa transmisa din mana in mana, citita, discutata. O recomand cu caldura.