Ilustrația de pe coperta cărții ‘Zeppelin’ semnată de Adrian G. Romila (apărută în 2017 în colecția ‘EGO proză’ a Editurii Polirom) mi s-a părut familiară din momentul în care am luat cartea în mâna pentru prima oară. Curios fiind, am căutat proveniența ilustrației. Da! Casele acestea poate că nu le-am văzut de fapt niciodată, dar am cunoscut strada, îmi amintesc curbura ei și știu exact locul unde a fost făcută fotografia. Era strada Petru Rareș din Piatra Neamț, orașul vacanțelor de vara ale copilăriei, strada unde se află și se mai află și acum, casă construită în anul 1920 de bunicii mei, singura rămasă în picioare după aproape un secol de existență, înconjurată azi de clădiri construite toate în ultimii 20 de ani. Strada fusese botezată vremelnic (o vremelnicie care a durat vreo 40 de ani) strada Lenin, și pe la începutul anilor ’60 această parte a străzii care se vede în fotografie a căzut victimă buldozerelor care au făcut loc centrului nou al orașului, dar aceste case și această parte a străzii am parcurs-o copil fiind de sute de ori, de mână cu bunicii mei, și undeva, după cotitură spre stânga, pe drumul spre bariera Dărmănestilor, se află casa lor.
Desigur, în amintirea mea, niciun balon uriaș, Zeppelin, nu domină peisajul. Asta nu înseamnă că el nu ar fi fost posibil. Ca și multe alte detalii, amintirea mea despre locul din fotografia veche, luată din arhiva personală a autorului, este consistentă cu îmbinarea de istorie și imaginar, de realitate și legendă, care constituie materialul acestei cărți.
sursa http://www.polirom.ro/carti/-/carte/6485
Cartea începe cu un prolog care este o introducere a locului dar și o definire a atmosferei care domină întreaga scriere. Se pleacă de la o reformulare a Genezei biblice și se ajunge la menționarea explicită a numelui lui Victor Brauner, artistul suprarealist, dintre cei mai iluștri oameni născuți în aceste locuri, plecat în lume cu peisajul copilăriei ambalat în amintiri și visuri, pentru a-l recompune cu sculele artistului modern:
‘Lumea cea nouă era o splendoare, sub emisfera de cristal pe care se vedeau soarele ziua, luna și stelele noaptea. Privind-o, Dumnezeu a ales, din toate, trei culmi împădurite, nu prea înalte. Apoi a scăpat cu unghia Lui mare, ca un plug încovoiat, albia unui râu grăbit și rece, căruia i-a dat drumul să curgă la vale. Mai departe a băgat tacticos mâna în lada cu scule și a scos un pumn de căsuțe ca niște zaruri, cu acoperișuri și hogeacuri minuscule. Le-a risipit ici-colo la poalele celor trei culmi, de-o parte și de alta a râului, precum pietricelele multicolore într-o găleată. A pus în căsuțe, cu propria-i mână, oameni, unul câte unul, astfel încât ulițele, curțile, grădinile, prăvăliile cu vitrine și firme pictate s-au umplut imediat de mișcare și de glasuri. Așa s-a născut Orașul, mai întâi ca o dioramă minusculă, că o hartă în relief, scoasă, parcă, din vitrina unui muzeu cu machete. Numai Dumnezeu putea face asemenea scamatorii, iar lumea era plină de ele.
Apoi, privind Orașul când abia intrase într-un nou veac al luminii, Dumnezeu a ales pe unul dintre oamenii pe care îi pusese acolo. Era unul din neamul Său, de unde s-a născut și profetul David, cântărețul de psalmi, și Iisus Hristos, crucificatul, care-a-nviat din mormânt. L-a numit Victor, de la victorie pe alesul Său, era al treilea copil din cei șase ai neamului Braunerilor, hărăzit cu darul negustoriei de lemne. Căci lemne se găseau din belșug în Orașul înconjurat de culmi împădurite. Dar pentru Victor Dumnezeu avea alte planuri. Pe el l-a făcut pictor …’ (pag. 8-9)
Anii în care are loc acțiunea cărții sunt anii 1910 – 1912. În ultima vreme au apărut multe cărți istorice despre această perioada de sfârșit de pace și de aparentă inocență care a precedat izbucnirea primului război mondial, declanșarea conflagrațiilor ucigătoare și instaurarea dictaturilor totalitare ale secoului 20. O perioadă de pace și progres relativ, care crease multe speranțe și iluzii, dar în care erau ignorate sau îngropate multe contradicții care se acumulau în subterane. Atmosfera cuprinsese și liniștitul oraș de pe malul Bistriței:
‘ Tihna patriarhală a Orașului era renumită în toată țară, la fel și abundența meseriilor evreiești. De pe la Războiul de Independență din 1877, când locuitorii își dăduseră obolul prin soldații recrutați de aici și împușcați de fesurile turcești hăt departe, la Grivița, Plevna, Smârdan sau Vidin, nicio primejdie nu le mai tulburase traiul. Aici, în căușul dintre cele trei culmi împădurite, cu Bistrița cea imprevizibilă dintre ele, viața mergea neștirbită înainte. Deși încă-i treceau duium de plute pe apă și acoperișurile-i erau pitite, smerit, la poalele culmilor, Orașul intrase încrezător în secolul cel nou, mult mai grăbit și mai promițător ca veacul din urmă. Era epoca electricității, a mașinilor, a cablurilor, a micșorării distanțelor pe pământ, pe apă și-n aer, era timpul marilor speranțe, pe care omenirea le arvunise deja pentru o mie de ani. În toată lumea, pacea și statornicia stăpâneau viețile cele mai mărunte, iar mințile creșteau luminate de tot felul de descoperiri, invenții și idei. În răgazul favorizat de toate acestea, nu erau puțini cei care veneau în Oraș să petreacă verile, în vacanțe, prin poienile deschise în păduri sau la puzderia de mănăstiri din vecinătate.’ (pag. 45-46)
sursa https://bookhub.ro/cronica-zeppelin-romila/
Firul principal al acțiunii cărții evoluează într-o atmosferă compusă din perechi de contraste: tradiție și modernitate, istorie și legende, realități și vise. Eroul cărții se numește Andrei Toma, este un tânăr ziarist la o gazetă locală cu nume progresist ‘Reformatorul’ dar în fapt asociată și tributară demnitarilor orașului. În România că în România, fantasticul și ridicolul nu sunt niciodată prea departe unul de celălalt și lumea lui Eliade se întâlnește cu cea a lui Caragiale. Când eroul nostru descoperă la o partidă de pescuit pe malul Bistriței puțin asezonată cu alcool ceea ce par a fi osemintele unui uriaș, și când aceste oseminte dispar până în momentul când sosesc autoritățile, sunt puse în mișcare o serie de evenimente care plasează cartea în zona misterelor istorice cu tentă fantastică. Povestea împărtășită de erou și ancheta personală pe care o deschide pentru a explica ceea ce a văzut, dar și pentru a apăra credibilitatea propriilor sale declarații, îl vor purta spre trecut în timpurile în care istoria este greu de despărțit de legende, dar îl vor și pune în conflict cu oficialitățile și cu opinia publică prea puțin interesată de evenimente care să ii tulbure tihna sau să răscolească pagini din vremuri vechi care mai bine sunt lăsate în uitare. Apariția în oraș a misteriosului antrepenor brașovean Aron Mureșanu, întors în Europa după câteva decenii trăite în America, va exacerba conflictul dintre modernitate și inerție. Concepția sa și abordarea științifică și materialistă a vieții nu se prea potrivesc cu o lume învăluită în aburii misticismului:
‘Aș fi putut să nu-mi murdăresc ochii și mâinile cu cu priveliștile și cu faptele străinătății. Dar n-aș fi văzut cum e istoria, cu adevărat, cum e lumea. Ha, ha, ha! Istoria, așa crudă și nemiloasă, e cu ce se întâmplă și cu ce vezi, în prezent și nu cu ce dă peste ține și te doboară! Dacă nu te doboară, măcar îți rămâne-n minte. Restul e articol de ziar, filozofie cu linie din asta curbă, cum îi zici tu, sau religie pentru proști. Eu nu scriu, nici nu fac filozofie, nici nu cred în vreun Dumnezeu. Vreai numai să fac binele, să-ncerc depărtările, să fiu în pas cu timpul meu, să construiesc ceva care să rămână!’ (pag. 112)
Cine sunt uriașii care vor fi trăit cândva în aceste locuri sau în împrejurimi? Au existat ei cu adevărat? Ancheta lui Andrei Toma îi va ocaziona dialoguri cu bătrânii satelor de munte, cu Moș Gheorghe cel aciuiat în turnul de lângă biserica din centrul Orașului, cu Moise Rothman, înțeleptul (țadik-ul) comunității evreiești din Oraș. Remarcabil faptul că Adrian G. Romila dă ponderea cuvenită în porțiunile istorice ale romanului său prezenței în aceste locuri a evreilor care în prima jumătate a secolului 20 alcătuiau cam o treime din populația orașului Piatra Neamț. Nu lipsesc nici prejudecățile, și când liniștea Orașului este tulburată de apariția străinului, cu proiectele sale, cu instrumentele sale (magice? diabolicesti?), cu Zeppelin-ul său, imediat sunt asociați în gândirea unora și evreii:
‘Nici faptul că o parte din banii pentru noile proiecte veneau din partea comunității evreiești nu le-a căzut bine. De ce se tot bagă ovreii ăștia, ce interese au, nu cumva s-au ridicat cam mult peste noi, cei care stăm aici de la începuturi, sub umbra crucii? Și chiar așa! Nu-s prea multe prăvălii de-ale lor în Oraș? Nu-s prea mulți doctori, avocați, cârciumari și spițeri israeliți? Nu-s prea multe sinagogi pe-aici?’ (pag. 106)
Victor Brauner – Ultratablou biosensibil, sursa https://www.wikiart.org/en/victor-brauner/autobiographical-painting-biosensible-ultrapainting-1948
Se combină în cartea lui Adrian G. Romila două concepții despre istorie, două abordări posibile diferite care pot explica evenimente aparent extraordinare. Prima este legată de ceea ce aș numi neliniaritatea istoriei:
‘Istoria există ca o bară îndoită la capete, așa își imagina, adesea, și atunci ce e la un capăt vede ce e la celălalt. Oamenii, faptele și cărțile se văd reciproc, în ciuda miilor de ani dintre capete, se văd, se ating, se întretaie. De aceea nu înțelegem multe lucruri care ni se întmplă și ni se par stranii, le vom înțelege mai târziu, pe măsură ce alunecăm inexorabil spre capătul opus.’ (pag. 211)
Cealaltă, nu neapărat în contradicție, combină legendele, imaginația și visele în cea mai bună tradiție a realismului magic:
‘Legendele se alcătuiau prin aceste adaosuri ale celor care le spuneau generațiilor următoare și așa ele creșteau, din timp în timp, din gură în gură, încet, lungindu-se precum corpurile uriașilor despre care povesteau. Bătrâna nu le spusese niciun an, niciun nume, nicio dată exactă, doar evenimente grozave, greu de crezut, numai bune de alcătuit povești.’ (pag. 158-159)
Prevalează, cred eu, elementul fantastic, oniric. Prologul și epilogul pun cartea sub semnul lui Victor Brauner, și menționează pictura sa ‘Ultratablou biosensibil’ din 1948, o reconstruire complexă a lumii din care provenea artistul cu uneltele suprarealismului.
‘Zeppelin’ este însă înainte de orice o carte scrisă bine de un scriitor care se vede că stăpânește nu numai meșteșugul contructiei narative, dar știe să și dozeze componentele de mister și acțiune care interesează cititorul contemporan și să-și structureze textul în capitole rotund alcătuite din care multe pot fi citite și ca povestiri independente, și la dimensiunile accesibile cititorului ocupat al zilelor noastre (cartea are vreo 215 pagini). Pietrenii de astăzi și de ieri se pot identifica în această carte nu numai cu nume și locuri familiare, ci și cu atmosfera de legendă, cu bruma și cețurile care împresoară orașul la ceasuri de seară sau în vremuri de cumpănă. O carte pasionantă și frumoasă.