‘Cine a fost Brâncuși’? Întrebarea aceasta, cred, continuăm să ne-o punem și acum, la 150 de ani de la venirea lui pe lume. Opera sa nu doar că a fost revoluționară și deschizătoare de drumuri la vremea ei. Ea a fost, este și va fi întotdeauna o invitație la gândire și contemplare, o experiență senzorială și intelectuală care se cere descoperită și trăită, redescoperită și retrăită de fiecare dintre noi care se află în fața uneia dintre lucrările sale. Biografia sa este un paradox. Brâncuși a fost, pe de-o parte, de la un moment încolo cel puțin, un pasionat al fotografiei, a fotografiat și s-a lăsat fotografiat, a luat lecții de la Man Ray, un revoluționar – ca și el – în arta soră a fotografiei, și le-a aplicat, lăsând un număr relativ important de documente în imagini. (Merită să suiți la balconul etajului de la intrare de la MNAC în aceste zile pentru a vedea o mică, dar consistentă, expoziție a fotografiilor lui și de Brâncuși). A și pus pe hârtie o parte dintre gânduri, a împărtășit altele cu prietenii și poate fi astăzi și citit și citat (uneori apocrific chiar). Pe de altă parte, tot ceea ce a făcut și zis este învăluit parcă într-o ceață de mister. Memorii scrise Brâncuși nu ne-a lăsat. La fel ca opera, și viața sa se cere descifrată.
Unul dintre episoadele celebre ale biografiei sale este drumul din România spre Paris. Celebru și senzațional, căci s-a spus și s-a scris că acest drum de aproape 2000 km, trecând granițele dintre șase țări din Europa secolului 20, ar fi fost făcut în totalitate sau aproape în totalitate pe jos. O legendă frumoasă, dar totuși doar o legendă cu o parte de adevăr. Brâncuși a ales să călătorească prin Europa acelor vremuri, dar nu doar pedestru, dimpotrivă, unele etape sunt documentate ca folosind mijloace de transport. Opririle sale au fost și ele în mare măsură planificate, drumul ales a fost departe de a fi fost cel mai scurt. S-a oprit în marile centre culturale și artistice, a muncit pentru a-și castiga existența și a finanța următoarele etape, dar a și participat la cercuri și cursuri de arte. A fost un voiaj de inițiere, o tranziție care pare concepută ca îndelungată și planificată geografic în etape semnificative, o călătorie de la viața unui copil de țăran și student (strălucit de altfel) în ale artei la cea de artist și cetățean în capitala culturală a lumii. Acestei călătorii, despre care s-a scris mult mai mult decât se știe concret și documentat, îi dedică jurnalistul și omul de comunicare Sorin Trâncă o carte neobișnuită ca formă și ca format. Titlul este ‘Drumul lui Constantin. Evadarea lui Brâncuși din România. O reconstituire’ și a apărut în 2023 la Editura Humanitas.
Cartea aceasta este o combinație originală între un capitol romantat din biografia sculptorului și un ‘road movie’ literar, care documentează în text și în imagini călătoria pe care Sorin Trâncă a întreprins-o pe traseul urmat de Brâncuși cu 120 de ani înainte. O călătorie care astăzi se face într-o Europă cu granițe (încă?) invizibile, pornind din România și străbătând Ungaria și Austria (pe vremea călătoriei tânărului Brâncuși unite în Imperiul care-și trăia ultimele decenii de existență), Germania, Elveția și Franța. La fel ca tânărul artist, autorul nu ajunge în Italia și la Roma unde Brâncuși ar fi dorit să-și completeze educația artistică și să absoarbă cultură clasică. Dar, dacă ar fi ajuns la Roma, acela ar fi fost alt Brâncuși. Cartea este copios ilustrată, căci Sorin Trâncă este și un pasionat și priceput fotograf, așa încât relatările despre călătoria de la începutul secolului 20 sunt juxtapuse cu fotografii ale locurilor și oamenilor de la sfârșitul primului sfert de secol 21. Textul alternează porțiuni de biografie, capitole de reportaj și fragmente dintr-un jurnal de călătorie imaginar pe care Brâncuși l-ar fi putut, poate, scrie. Combinația este interesantă, respectuoasă în esență, dar evitând tonul de odă pe care-l au alte evocări ale lui Brâncuși. Rezultatul este o experiență de lectură pasionantă, interesantă, colorată, inedită.
Primul capitol are ca loc de desfășurare România din care a plecat Brâncuși. A ‘evadat’, scrie Sorin Trâncă în subtitlu, și o parte din capitol încearcă să explice asta. Pe de-o parte Brâncuși este un artist cu rădăcini românești profunde, pe care nu le-a negat niciodată. Pe de altă parte biografia și opera sa este o negare și o revoltă că reacție la o copilărie nefericită (chiar traumatică, dacă este să credem ceea ce citim în carte) și la o societate și lume artistică îmbâcsită de conservatorism. Prin vocea imaginată a artistului:
‘Poate că într-o bună zi lumea se va întreba de ce am plecat pe jos către Oraşul luminilor, înainte de-a mai aştepta bursa pentru biletul de tren.
Iată adevărul: după prezentarea ghipsului lui Davila către Spitalul Militar, mi s-a spus că lucrarea nu va fi achitată dacă nu voi binevoi să o schimb la epoleti şi la nas. Ar fi fost o muncă uşoară şi într-o zi sau două aş fi scăpat de belea, însă comitetul mi-a vorbit de sus, făcându-mă să simt că ei sunt la putere, iar eu sunt doar un sculptor la început de drum.
Însă şi mai mult m-a deranjat că, deşi au observat esența, ei nu au înțeles-o. Ca nişte adevărați neghiobi, care văd adevărul, însă nu-l pricep: că doctorul Davila era mult mai mult doctor, şi încă un doctor cu o grozavă personalitate, decât general. El a fondat şcoala românească de medicină, nu a pus bazele unei noi armate! Iar eu, înțelegând asta, i-am făcut dinadins mai mare nasul şi mai mici epoleții.
Nu aşa ar fi făcut şi Rodin, care a exagerat încă şi mai mult cu portretul său pentru Balzac, modelând un muncitor, nu un corifeu? Aceleaşi comitete l-au chinuit şi pe el, cu mărginirea lor în a pricepe esența dintr-o lucrare de artă. Aşa că am făcut stânga-mprejur, fără eticheta militărească cerută de situațiune, spre groaza bunului doctor Gerotă, prezent acolo.’ (pag. 41)
Jurnalistul plecat pe urmele pașilor lui Brâncuși va purta cu el ca un fel de amuletă o statuetă miniaturală a înțeleptului, poet și reformator buddhist, Jetsun Milarepa, o personalitate istorică a secolelor 11-12, care – conform relatărilor vecinei sale din ultimii ani ai vieții, pictorița israeliană Hanna Ben Dov – l-a fascinat și inspirat pe Brâncuși:
‘Învățătorul, poetul, reformatorul Milarepa, primul om care atinge iluminarea în timpul vieții – în care de altfel comite şi crime -, e născut în 1052, la doar 14 ani după moartea Sfântului Ştefan al Ungariei, deşi există date alternative de naştere, 1040 sau chiar 1028, cam pe când regele Ştefan I încă îl stâlcea în bătaie pe împăratul Conrad. Jetsun Milarepa se contopeşte cu Nirvana în 1135, cam pe când Europa se pregătea de a Doua Cruciadă, iar Japonia de numirea primului shogun ereditar, Yorimoto.
În introducerea sa la Viața lui Milarepa, Donald Lopez notează că textul lui Milarepa propune o lume cu două planuri distincte şi de egală importanță. Că e imperios necesară o citire duală, deopotrivă profană şi sacră a lumii – o dialectică atât de caracteristică lui Brâncuşi. Două planuri care în final sunt unul şi aceeaşi, ceea ce sugerează că lumea însăşi este ca o privire în cantul Coloanei Infinitului la apus, atunci când vedem două feluri de coloane alipindu-se către infinit – cea din lumină și cea din umbră.’ (pag. 175-176)
Călătoria lui Sorin Trâncă poate fi citită că un jurnal de călătorie prin Europa post-pandemie, dar atenția este permanent acordată unor detalii – reale sau imaginare dar bine potrivite – legate de biografia sculptorului. Câteva motive revin periodic. Unul este cel al pâinii. Lipsit de bani, muncind uneori din greu pentru a subzista și a putea continuă călătoria, Brâncuși probabil că a mâncat pe drum multe pâini, poate însoțite de lapte și brânză. Gustul și calitatea pâinii sunt tot timpul menționate și comparate. Un alt motiv este cel al păsărilor și al zborului lor. Privirile lui Brâncuși sunt îndreptate spre cer și spre viețuitoarele care sunt capabile să învingă gravitatea. Pentru a înțelege și reprezenta zborul păsărilor, nu este nevoie să examinezi fiecare pană – este una dintre reflecțiile care transmit cititorilor ferventă căutărilor unui artist care caută în jur, pentru arta sa, esența și nu detaliile. Importanți sunt și oamenii pe care autorul îi întâlnește pe drum. Scriitorul caută să cunoască și să discute cu migranți, cei din categoria în care se încadra și Brâncuși pe atunci, exilați din țările lor, căutându-și calea și rostul în Europa. Face și sondaje ad-hoc legate de Brâncuși și de arta sa, despre cât și cum este cunoscut și înțeles. Rezultatele ar putea, la prima citire, dezamăgi sau descumpăni, dar ele sunt relatate cu acuratețe și umor. Câteva detalii biografice sună pentru mine inedit (crucea pe care Brâncuși ar fi cioplit-o și dăruit-o măicuțelor din mănăstirea elvețiană care-l ingrijisera când căzuse grav bolnav la pat), poate că sunt imaginate sau mai mult presupuse, dar ele sună bine în contextul cărții. Raportul dintre detalii biografice documentate și imaginație nu este totdeauna clar. Poate că nici nu este important.
Scriitorul este permanent cu ochii și cu obiectivul aparatului de fotografiat la cele și cei din jur, dar cu gândul la Brâncuși și călătoria făcută de el cu un secol și două decenii mai devreme:
‘DUPĂ SALZBURG, CAPITALA MUZICII CLASICE ŞI PRIETENĂ la cataramă cu arta „mare”, imperială – unde a avut din nou ocazia să intre în muzee şi să vadă pictură şi sculptură Constantin a trecut în Germania, la o viață din nou rurală, cel puțin până la Prien am Chiemsee sau Rosenheim. Un băiat sărac, care călătoreşte pe jos, mănâncă de la Hobiţa şi până la Prien (1.164 de kilometri) vreo sută de pâini şi, probabil, mult lapte, celălalt aliment ieftin dispo- nibil la începutul secolului XX. Un studiu al companiei Nestlé arată că acum 100 de ani, oamenii consumau de 15 ori mai multe produse lactate decât azi. Iar Bavaria e plină de păduri şi flori, şi păşuni pline de vaci – poate la fel de înțelepte ca surorile lor din Cetatea Devei. Aşa că la Prien a pescuit, cu siguranță, fiindcă avea în raniță, ca orice băiat crescut la ţară, un fir de pescuit şi nişte cârlige, iar lacul Chiemsee e mare şi bogat în roşioară, caras, biban sau crap.’ (pag. 142)
Etapă finală a călătoriei, cea despre care se știe documentat că a fost făcută cu trenul, este descrisă în termeni de eveniment. Pentru Constantin se încheia o călătorie și o etapă de viață. Începea cealaltă parte a vieții sale, cea care avea să-i aducă faima și care avea să schimbe cursul istoriei artei.
‘Când trenul lui Constantin a ajuns la Paris, pământul a gemut greu, iar păsările au țâşnit în sus de bucurie, fiind singurele care se aşteptau la un asemenea eveniment. Nici unul din miile de artişti care puseseră deja stăpânire pe Montmartre şi Montparnasse n-au observat că, în amiaza verii, din vagonul unui tren ostenit ce venea dinspre est a mai coborât un sculptor slab şi cu ochii înfundați în orbite, ce tuşea foarte des pe sub barba neagră cu luciri roşietice, netunsă de mult. Şi nici unul n-a observat, cel puțin în primele ore, că acestui băiat îi ardea în priviri taina marilor descoperiri, iar în palme secretul formelor, precum deja miticului Rodin.’ (pag. 220)
‘Drumul lui Constantin’ nu este o carte de istorie a artei și autorul nu este un expert în acest domeniu. Câteva dintre afirmațiile făcute pe parcurs sunt preluate din exegeze ale creației brâncușiene, altele sunt noi și pot fi discutate. Nu știu, de exemplu, dacă Brâncuși ar fi subscris la afirmația că ‘n-am fost niciodată moderni, … modernitatea este o iluzie’. Cred că este prea tare subliniat caracterul occidental al lucrărilor sale. Brâncuși a absorbit într-adevăr cultura Europei Centrale și Occidentale și călătoria sa din România spre Paris a fost un bun prilej de a-și diversifică și îmbogăți expunerea la realizările acesteia. Dar el și-a sintetizat esența în aceeași măsură din seva extrasă din rădăcinile românești, din cunoașterea artei africane și oceanice, și din filosofia Orientului asiatic.
Plecând de la incidentul cauzat de expunerea în premieră a sculpturii ‘Prințesa X’, ne întoarcem la întrebarea cu care am început această recenzie:
‘Sculptura Prințesa X a fost expusă în 1920 la Salonul Independenților, de unde a trebuit retrasă imediat, fiindcă a stârnit o mare rumoare publică. Se pare ca însuşi Matisse, comisar-şef al expoziției (după alte mărturii şi Picasso) a izbucnit, amuzat sau doar răutăcios, văzând-o: „Voilà le phallus!”* iar juriul, în ansamblu, şi în final poliția au in- tervenit pentru retragerea ei din expoziție.
Brâncuşi n-a explicat nimic, niciodată. Și-a luat doar sculptura în traistă şi-a plecat cu ea, mormăind înjurături în barbă şi privindu-i pe toți cu ura unui părinte căruia i se spune că copilul său este hidos. Asta e Brâncuşi? Un nǎzu- ros? Un scandalagiu? Un pornograf? Sau un om care tace şi face? Este Brâncuşi primul Anonymous, care nu-şi explică gesturile, ci doar le aruncă în ochii oamenilor, pentru a-i face pe aceştia să-i deschidă mai bine? Adesea spunea, despre sculpturile lui: „Priviți-le până le veți vedea”. Nu „înțelege”, ci vedea”.
Cine e Brâncuşi? Un om care a descoperit, la Viena, că neoclasicismul este epuizat şi la München ca Jugendstilul aduce un salt ideatic, la fel cum aduce Secessionul la Viena şi la Budapesta, dincolo de estetismul flamboaiant? Că nu trebuie spus mult, că noua artă este sugestia zborului, nu anatomia romantică a păsării. Că arta retinală trebuie avortată şi că adevărul artei trebuie pus din nou în slujba minţii şi sensibilității privitorului.’ (pag. 89)
Cartea arată bine, grafic mi-a amintit de cărțile de călătorie ale anilor ’50, editate sau inspirate de autorii și fotografii revistei LIFE. O viitoare ediție ar trebui să corecteze micile erori editoriale (câteva erori tipografice, supărătoarea apariție dublă a unui paragraf la paginile 162 și 163). În fapt publicarea unei a doua ediții ar fi foarte potrivită tocmai în acest an omagial. La 150 de ani de la nașterea lui Brâncuși, ‘Drumul lui Constantin’ al lui Sorin Trâncă merită să fie pe mesele cititorilor alături de alte cărți care au apărut sau vor apărea, dedicate geniului din Hobița și Impasse Ronsin.