Dacă Nae Ionescu ar fi trăit în secolul 21 atunci există șanse bune ca Internetul să fi fost media sa preferată de comunicație. Activitatea sa academică și publicistică s-a desfășurat între anii 1910 și 1940, și majoritatea covârșitoare a operei sale a rămas consemnată nu în cărți sau manuale, ci în articolele de presă, multe publicate în ziarul ‘Cuvântul’ al cărui întemeietor și director a fost între 1926 și 1934 (când publicarea a fost suspendată) și apoi în 1938. Radioul pătrunsese în România la sfârșitul acelei perioade, dar nu și jurnalistica radiofonică, așa încât presa era vehicolul informațional cel mai eficient. Astăzi echivalentul ar fi Internetul, și pe Nae Ionescu (chiar și numele Nae cu care prefera să fie apelat sună ca un alias internetic) cred că ar fi categorisit ca un ‘influencer’ de opinie. Aceasta este și una dintre concluziile finale ale biografiei cu titlul ‘Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu’ pe care a publicat-o în 2020 Tatiana Niculescu în seria ‘memorii / jurnale / biografii’ a Editurii Humanitas:
‘Prietenii lui Nae îi transcriu cursurile stenografiate cu pietate de copiști medievali, fără să știe, poate, că singura, adevărata lui operă sunt ei înșiși, cei “atinși” de fascinația personalității Profesorului. Opera lui se va întrupa în aventura intelectuală a fiecăruia dintre ei: Mircea Eliade va urma calea filozofiei indiene și a istoriei religiilor. Mircea Vulcănescu va merge pe drumul ortodoxiei și al filozofiei creștine. Emil Cioran va desăvârși răfuiala cu ideile și cu filozofia. Constantin Noica va prelua și va duce mai departe proiectul unei filozofii naționale și visul unei pedagogii socratice. Toți la un loc, în scrierile lor și unii chiar și în viețile lor, vor configura periodic, ca într-un caleidoscop al memoriei intelectuale și afective, portretul unui singur om: seducătorul minților și al inimilor, viforosul și tulburătorul domn Nae.‘ (pag. 241-242)
Toată lumea are opinii despre Nae Ionescu. De obicei aceste opinii sunt cu atât mai tranșante – într-un sens sau altul – cu cât cunoașterea personajului și a operei sale este mai superficială. Opiniile Tatianei Niculescu nu prea le aflăm însă din această biografie, și această opțiune a autoarei este metodologică. Când scrie biografii – și acest lucru este valabil și în alte cărți scrise de ea -, Tatiana Niculescu se străduiește să ne prezinte eroii-subiect ai cărților sale din perspectivă neutră și în principal având la bază și citând surse contemporane lor, evitând pe cât posibil judecățile după criterii morale și politice contemporane nouă, ca și polemicile din perspectivă istorică. Voi reveni însă ceva mai târziu la unele pericole implicate de această metodologie.
Talentul de povestitoare al Tatianei Niculescu este pus în evidență atunci când descrie locurile prin care a trecut și unde a trăit etapele importante ale vieții sale Nae Ionescu. Brăila natală este un oraș cosmopolit și deschis, prosper și în expansiune economică în a doua jumătate a secolului 19, odată cu deschiderea Principatelor și apoi a Regatului României spre lume. Bucurestiul îl copleșește la prima întâlnire pe tânărul de 19 ani venit să-și facă studiile în Capitală:
‘Călătorul care scrutează câmpia Bărăganului de la fereastra compartimentului de tren așteptând, ca un beduin în deșert, să-i apară la orizont vreo fata morgana coboară în Gara de Nord cu gândul că a găsit, în fine, ce caută. Bucurestiul e un amestec de arhitectură occidentală și de nepăsare orientală, cu străzi întortocheate și pline de gropi, care nu duc nicăieri, cu peste o sută de biserici – cele mai înalte clădiri ale orașului – ițindu-și cupolele unde te aștepți mai puțin, cu parcuri și grădini concepute într-o combinație amețitoare de stiluri, cu mahalale insalubre din care răzbate până departe râncezeala mizeriei, dar și cu vile somptuoase al căror contur alb tremură în aburul de căldură al verii târzii. În orașul cu 300.000 de locuitori, tânărul Nicu Ionescu va fi împărtășit impresii de călător străin: Bucurestiul e un loc aparte, plin de contraste, fără un caracter anume, suferă de oarecare prețiozitate, dar și de un dram de nebunie’. (pag. 30)
Traiectoria vieții și cariera academică, publicistică și politică îl vor duce în continuare la Munchen, Paris, și apoi din nou la București. Anii copilăriei și ai adolescenței au însă o mare influență în dezvoltarea sa intelectuală. Nae Ionescu nu provenea dintr-o familie săracă. Bunicul său, Stroe Ivașcu, clăcaș împropietărit de Cuza, își crescuse bine și își trimisese la școli copiii, iar tatăl lui Nae devenise șeful poliției orașului. Moartea prematură a tatălui arunca însă familia în constrângeri financiare, și acestea îl vor urmări din adolescență la Brăila, și în perioadele studiilor la București și la Munchen. Consecința va fi că va urmări propășirea materiala ca pe unul dintre mijloacele de a-și depăși condiția socială. O va atinge pe la mijlocul anilor ’20, dar originile reușitei financiare sunt destul de obscure. Din punct de vedere ideologic, precaritatea materială din tinerețe îl va impinde spre radicalism, însă spre deosebire de o mare parte din tineretul brăilean al vremii nu este vorba despre idei social-democrate sau marxiste ci despre concepții anarhiste propagate în cărți scrise de autori ca Piotr Kropotkin sau post-hegeliene ca în scrierile lui Max Stirner. La București, în studenție, începe să colaboreze la ‘Noua revistă română’ a profesorului său Constantin Rădulescu-Motru și face cunoștință cu opera moralistului, istoricului și filosofului scoțian Thomas Carlyle, care îi cristalizează și concepțiile sociale, dar și atitudinea fata de modul de exprimare și acțiune al gânditorilor:
‘Provincialul sărac dar de o scapatoare inteligență, provenit dintr-o familie mic burgheză scăpătată, dar cu aspirații boierești, își găsește îndreptățirea și calea de afirmare: democrația, scrie la 19 ani Nae Ionescu pe urmele lui Carlyle, nu poate fi decât un mijloc pentru a ajunge la adevărata aristocrație, “care singură trebuie să conducă lumea. Nu însă o aristocrație de sânge sau de titluri ci o aristocrație de capacitate de valoare […] De aceea, adevăratul nobil este și trebuie să fie un supraom, un erou”‘ (pag.35)
Aceste rânduri, scrise pe la 20 de ani, rezonează cu Nietzsche, și anticipează fascismul mesianic. Lor avea să li se adauge în deceniile următoare doctrina creștin-ortodoxă pentru a completa în creuzetul ideologic componentele esențiale ale unei ideologii nocive. Peste câțiva ani, în timpul studiilor de doctorat în Germania, la Munchen, Nae Ionescu avea să-și găsească un alt idol în filosoful și naturalistul englez Houston Stewart Chamberlain, unul dintre părinții mișcării etno-naționaliste germane Volkisch. În mare măsură orientarea sa ideologică avea să devină o adaptare a acestei ideologii germanice la contextul cultural și spiritual românesc.
Multe dintre ideile și concepțiile lui Nae Ionescu aveau să evolueze de-a lungul vieții sale, dar dacă ar trebui să identificam o constantă aceasta ar fi filo-germanismul. Este una dintre pasiunile comune care îl aproprie de prima mare iubire a vieții sale, de cea care avea să-i devina soție, Elena-Margareta Fotino. Tatiana Niculescu a avut la dispoziție un material bogat și de prima calitate în scrisorile pe care cei doi le-au schimbat de-a lungul relației lor care a durat aproape trei decenii, până la moartea lui Nae, și în jurnalele lor personale. Partea aceasta din carte este poate cea mai profundă și cea care ne aproprie cel mai mult de înțelegerea omului care a fost Nae Ionescu. Legătura dintre cei doi pleacă de la pasiuni comune și se întețește pe măsură ce se aproprie sfârșitul studiilor la București când devine clar că el vă pleca pentru continuarea lor în Germania. Schimburile de scrisori reflectă o pasiune autentică, dar cu nuanțe retorice care autoarei îi amintesc de tiradele lui Rica Venturiano.
‘“Nu am făcut din trupurile noastre instrumente de placeri perverse, iar jertfa trupului tău a fost, după cuviința Bisericii noastre, o taină sfântă și curată, ca însăși sufletul tău neîntinat de murdăriile vieții.”‘ (pag. 93)
Cei doi își păstrează castitatea până la nuntă, ceea ce este consistent cu moravurile societății burgheze românești de atunci, care presupunea fecioria la căsătorie (cel puțin de partea feminină) dar era liberală în continuare. Infidelitățile au apărut după câțiva ani, și ele se pare că nu s-au petrecut doar de partea lui Nae. Până atunci însă cuplul Nae-Elena-Margareta avea să treacă prin încercările anilor de război, a perioadei de încarcerare în Germania ca prizonier de război, și a lipsurilor materiale pe care le înfruntă până în primii ani ai deceniului următor tânărul cuplu, deja binecuvântat cu doi copii (un al treilea murise la o vârstă fragedă). Consolidarea situației materiale avea să coincidă cu destrămarea relațiilor conjugale, deși cei doi nu au divorțat niciodată. Alte două femei aveau să joace un rol important în viața sa: Maria (Măruca) Cantacuzino cu care avea să întrețină o relație deschisa mai bine de un deceniu, într-un triunghi amoros completat de George Enescu, viitorul soț al Mărucăi, și care îl introduce în cercurile societății înalte și în special cele din jurul lui Carol al II-lea; și mai tânăra Lucia Popovici-Lupa prin care se va apropia de protipendada legionară. Chiar daca Tatiana Niculescu nu o scrie explicit, nu poate fi ignorată coincidența dintre perioadele evoluției intelectuale și a ideologiilor promovate de Nae Ionescu: conservatorism pro-german și apropierea de ortodoxie în timpul căsniciei; angajare în cauza restaurației și pro-carlism în perioada relației cu Maria Cantacuzino; legionarism în ultimii ani ai vieții când conviețuia cu Lucia Popovici-Lupa. ‘Influencer’-ul pare să fi fost puternic influențat de femeile din viața lui.
Felul în care Nae Ionescu s-a raportat la iudaism și la evrei rămâne unul dintre punctele neclare ale biografiei sale, și cartea Tatianei Niculescu nu risipește acest mister. Mihail Sebastian (brăilean și el la origine) este citat dar nu și explicat. Nu exista relatări despre conflicte personale cu evrei în timpul copilăriei sau tinereții sale, singurul episod despre care se bănuiește că ar fi putut fi conflictual, cel al legăturii cu bancherul Aristide Blank, patron și partener de afaceri, este menționat doar în treacăt. La origine, antisemitismul său pare să fi fost mai mult ideologic, achiziționat în perioada studiilor în Germania și a prezenței sale la Munchen în anii imediat de după război, în locul în care fermentau ideile și grupările care au dat naștere nazismului, loc infestat și de ‘Protocoalele Înțelepților Sionului’, un fals antisemit adus cu ei în Occident de emigranții ruși albi. Elementele de darwinism social asimilate în acea perioadă aveau să se combine cu conceptele arianismului și să fie traduse într-o ideologie în care țăranul român devenea pilonul renașterii naționale. Daca în anii ’20 Nae Ionescu se distanțează relativ de extremismul lui A.C. Cuza, el se va agrena complet în deceniul următor în promovarea doctrinei legionare, în care vede întruchiparea în practica politică a concepțiilor sale. Tatiana Niculescu consideră, oarecum speculativ, că este plauzibil ca filosoful să fi dorit în sinea să devină lider al Mișcării. Este greu de confirmat aceasta presupunere, dar fapt este că asocierea sa cu Corneliu Zelea Codreanu și alți lideri ai Mișcării Legionare care ajunseseră să-l considere ca pe unul dintre ideologii lor de frunte a fost evidentă până la capăt, și s-a concretizat și în activitatea să publicistică. Este și perioada în care s-au răcit legăturile cu Carol al II-lea după ce Nae își adusese o contribuție importanta la crearea cultului carlist al personalității, despărțirea de rege culminând cu doua arestări și perioade de detenție în timpul dictaturii regale. Este vorba despre o abandonare a oportunismului politic care îl ghidase în deceniile precedente? Mai degrabă, se pare, este un calcul pe termen mai lung, dincolo de evenimentele imediate, care coincidea cu filogermanismul său. Nu însă, așa cum avea să arate istoria, cu interesele naționale ale României.
Cum se explică fascinația pe care a exercitat-o Nae Ionescu în epocă? Tatiana Niculescu presară de-a lungul cărții multe informații interesante dar nu încearcă o sinteza, așa cum mă așteptam, cel puțin din titlul cărții. Lipsește, cred, în special o analiză a felului în care profesorul de la Universitatea din București își alegea discipolii, relațiile lui intelectuale dar și personale cu aceștia. Era un descoperitor înăscut de talente? Căutările sale vizau calitățile intelectuale sau afinitățile ideologice? Care erau relațiile cu studenții și cu colaboratorii la ‘Cuvântul’: guru – discipol? patron – angajat? prietenii intelectuale dicolo de diferențele de vârstă? Cum administra Nae Ionescu conflictele? Era capabil de respect față de inamicii de idei? Toate aceste întrebări rămân fară răspunsuri. Găsim în schimb o foarte plastică și elocventă descriere a felului în care preda profesorul Nae Ionescu la Universitate. Originalitatea conținutului cursurilor sale a fost contestată de numeroși intelectuali care l-au întâlnit, de la Rădulescu-Motru la Tudor Vianu. În pofida afinităților familiale cu teatrul nu recurgea la efecte importate din lumea scenei. Ședea, vorbea, și doar mâinile îi erau mobile într-o coregrafie sincronizată cu ideile:
‘Mâna dreapta se oprește câteodată din zbaterea ei de aripă în aer ca să ia între degete una dintre fișele de pe masă, pe care Profesorul obișnuiește să-și noteze firul, numai de el cunoscut, al prelegerii. Cursurile lui Nae Ionescu par o continuă improvizație, vrajă și miracol, o vorbire cu sine însuși, presărată cu îndoieli și treceri de la o idee la alta, de la un autor la altul, întrerupte de mici observații cotidiene, ca o irumpere a palpitației vieții în câmpul gândirii speculative.’ (pag. 140-141)
Elocința era totuși, se pare, principala sa calitate de comunicare, dar nu era vorba despre o elocință teatrală ci despre una intelectuală, despre o pasiune a ideilor mai degrabă decât despre un patos exteriorizat:
‘Contradicția dintre ceea ce știa el că este (un provincial sărac, timid, negricios, strălucind doar grație unei inteligențe mult peste medie) și ceea ce ar vrea să fie (un aristocrat al gândirii eliberat de problema banilor, integru, dedicat Bisericii, regelui și patriei, iubit și adorat în înalta societate) se traduce în lupta “corp la corp” între realitate și fantasmă, între eul lăuntric și masca lui socială, între experiență autentica și reflexul ei defensiv … Nae este un iluzionist genial și un talentat prestidigitator al cuvintelor, capabil să ia în stăpânire, prin farmecul rafinat al măștilor schimbate cu gratie erotică, sufletele sensibile și mințile însetate de cunoaștere.’ (pag. 157)
Cartea Tatianei Niculescu nu reușește, în opinia mea, să elucideze multe dintre secretele genialului iluzionist. Este o carte bine scrisă și riguros organizată, lejeră la lectură dar exactă în detalii, o carte care oferă multe informații prețioase și le prezinta excelent în contextul epocii. Tatiana Niculescu evită judecățile din perspectivă contemporană, folosind ca material de ilustrare jurnalele, corespondența și mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut direct. Aceștia erau însă aliații sai ideologici, astfel încât tocmai încercarea de a evita prejudecățile riscă să ducă la un punct de vedere parțial și unilateral.
Concentrându-se asupra vieții, carierei, și relațiilor sentimentale ale profesorului și publicistului, Tatiana Niculescu lasă pe planul al doilea opera și impactul acesteia asupra epocii. Deriva lui Nae Ionescu de la un conservatorism țărănist-mistic filosofic spre activismul politic nociv al legionarismului este descrisă neutru, fară a enumera consecințele sale imediate și cele pe termen lung. Acestea din urmă sunt poate cele esențiale, căci influența lui Nae Ionescu a atras spre dreapta mistică și naționalistă un număr de intelectuali tineri de prim rang, surprinși în anii lor de formare. Prin discipoli și prin discipolii discipolilor, influența lui Nae Ionescu continuă până astăzi. Biografia pe care Tatiana Niculescu i-a dedicat-o lui Nae Ionescu este un portret posibil, dar nu unul complet și definitiv.