‘Un secol de ceață’, romanul publicat în 2021 de Matei Vișniec la Editura Polirom este o carte monumentală. Din toate punctele de vedere. Este unul dintre cele mai complexe și mai captivante romane care s-au scris în literatura română. Este o carte în care istoria, filosofia și politica sunt combinate cu ficțiunea realistă, cu narațiunea documentară și cu proza fantastică. Este unul dintre cele mai voluminoase texte pe care am îndrăznit să le abordez vreodată. 866 de pagini. Dar ce pagini. În vremuri în care ‘se poartă’ cărțile subțirele și în care cei care mai citesc literatură tipărită preferă formatele de buzunar, Matei Vișniec are curajul să puna pe mesele și noptierele cititorilor un volum pe cât de dens și sofisticat în conținut, pe atât de greu (la propriu) de ținut în mână. Voi încerca să vă conving că această carte merită din plin efortul multor ore de lectură.
sursa imaginii https://polirom.ro/fiction-ltd/7659-un-secol-de-ceata.html
‘Un secol în ceata’ este povestea unui secol din istoria României și a Europei, povestită prin intermediul unei galerii de personaje care își au originea în satul Zariștea și orașul R. (Rădăuți) – locurile de baștină ale lui Matei Vișniec și ale familiei sale. Eroii sunt părinții și familia extinsă a autorului, prieteni, consăteni, vecini – o galerie de personaje din care chiar cele care aparțin declarat ficțiunii își au originea în oamenii pe care i-a cunoscut și printre care a trăit. Mai târziu, narațiunea se deplasează spre Paris, capitala Franței în care scriitorul a ajuns la sfârșitul anilor ’80 și galeria personajelor se lărgește și ea cu figuri ale intelectualității franceze și cu personaje ale exilului românesc. În fapt, cartea se poate spune că este compusă din două romane aproape independente, la fel cum istoria noastră și cultura noastră în ultimul secol sunt ca o monedă cu două fețe – România și exilul românesc.
Doua întâlniri istorice, poate imaginare, dar care ar fi putut avea loc în realitate, jalonează narațiunea. În capitolul care deschide cartea, suntem la 1 ianuarie 1913, prima zi a anului dinaintea primei conflagrații mondiale. În fața palatului Schönbrunn se întâlnesc două personaje singuratice. Unul dintre ele este pictor – nu prea talentat și cam frustrat căci nu i se permite să picteze decât din afara grădinii palatului. Celalalt este un imigrant cu accent asiatic, poate rusesc sau de fapt nu. Schimbă câteva cuvinte. Nu se vor mai vedea față în față niciodată. Numele lor este Adolf și Iosif. Daca acest episod este pur apocrif, cel de-al doilea este documentat istoric, cel puțin din punct de vedere al informației legate de prezența la Zürich, în 1916 și începutul lui 1917 a lui Lenin. Scriitorul francez Dominique Noguez a dedicat un eseu – ‘Lénine dada’ – posibilei întâlniri dintre Lenin – politicianul în exil care plănuia revoluția politică – și grupul dadaiștilor care începeau revoluția cea mai radicală în arta secolului 20. În literatura română tema a mai fost dezvoltată și de Andrei Codrescu în ‘ Ghid dada pentru postumani – Tzara și Lenin joacă șah’ apărută în versiune românească în 2009 la Editura Curtea Veche. Un capitol târziu al romanului lui Matei Vișniec relatează o întălnire dintre autor (identificat pentru prima dată în carte prin numele său) și Noguez. Acesta îl considera pe Lenin infectat de virusul distrugerii, dar îndreptându-l în direcția întregii societăți și nu doar a artei, cum o făcuseră dadaiștii:
‘- … vă mărturisesc că explicația dumneavoastră legată de eșecul comunismului este singura de natură să mă satisfacă.
– Și eu cred că este singura plauzibilă. Comunismul, așa cum s-a manifestat el în acest secol, prin dimensiunea sa absurdă, ține de dadaism, este expresia unui nihilism aplicat. Să pleci de la o idee generoasă pentru a construi paradisul pe pămînt și să ajungi în final la 100 de milioane de morți, ei bine, acest drum nu poate fi înțeles fără cheile oferite de mișcarea Dada. Din acel laborator distructiv numit cabaretul Voltaire a scapăt la un moment dat un virus monstruos … Cum lumea civilizată se prăbușea, cum nimic din ceea ce Occidentul construise din punct de vedere filozofic și cultural nu mai avea sens pus în balanță cu ororile de pe cimpurile de luptă ale Europei, dadaiștii au procedat la imolarea limbajelor … Lenin a dus flacăra mai departe, ruinînd practic ideea de utopie.’ (pag. 789)
Prima parte a cărții sau, daca vreți, primul din tandemul de două romane care alcătuiesc ‘Un secol de ceață’ are titlul ‘Minodora’. Este numele mamei povestitorului, a cărei familie din satul bucovinean Zariștea este deportata în Bărăgan la începutul anilor ’50 după ce primarul instalat de comuniști o încadrase în categoria ‘chiaburilor’. Narațiunea se concentrează în această primă perioadă a dictaturii comuniste și în special asupra procesului de colectivizare forțată și de distrugere a clasei țărănești. Evenimentele se petrec, în majoritate, înaintea anului 1956, anul nașterii scriitorului. Cum privește copilul întâmplările din jur și cele care îi sunt relatate sau pe care le reconstituie mai târziu?
‘ … am prins totuși în copilăria mea o secvență istorică interesanta. Că și cum o cometă ar fi trecut pe acolo, iar eu m-aș fi născut la timp ca să-i contemplu coada … În ciuda dramelor și ororilor provocate de al Doilea Război Mondial, precum și de desele schimbări de frontieră, în micul meu oraș, precum și în toată zona Bucovinei mai există un fel de simbioză culturală : românii, nemții, evreii și ucrainienii trăiau împreună.’ (pag. 526)
‘Există, poate, în viețile multora etape de acest gen, când de fapt istoria și mai ales suferințele altora nu ne ating cu nimic. În timp ce milioane de țărani români simțeau cum li se rupe sufletul întrucît trebuiau să-și dea pamîntul și animalele la colectivă, eu cîntam la școală cîntece patriotice și îmi doream să fiu cît mai repede făcut pionier. Cînd mama era obligată să meargă ea însăși, împreună cu alți învățători și profesori, cu lămurirea pe la țărani, eu descopeream miracolul filmelor de desene animate, în fiecare duminică. Nimic nu mi se părea mai important în viață decit acest ritual de sfirsit de săptămînă, cînd primeam un leu ca să merg la matineu și un leu pentru înghețată, și plecam, împreună cu Lică și cu frații Laicaș, spre Cinematograful Unirea. Se afla lumea în pragul unui război atomic întrucît sovieticii instalaseră rachete cu ogive nucleare în Cuba, iar americanii îl somau pe Hrușciov să le retragă? Chiar dacă mi s-ar fi spus atunci că întreaga omenire era confruntată cu un teribil pericol, probabil că tot la matineul de duminică m-aș fi gîndit. Toată copilăria mea s-a derulat sub un clopot de sticlă. M-au protejat familia și grădinile de pe strada Voluntarilor, poveștile Fraților Grimm și filmele cu Stan și Bran, emisiunea “Bună seara, copii …” …’ (pag. 533-534)
Multe dintre romanele de asemenea amploare se ocupă de relația dintre om și istorie. Este pentru prima dată în literatura romana, după știința mea, că această relație este abordată frontal, explicit, amplu. Singura experiență similară am trăit-o la lectura unora dintre romanele lui Marin Preda, dar acolo, și din motive legate de perioada în care au fost scrise și publicate, imaginea este mult mai voalată. Aici, unul dintre personaje, pictorul Ilutiu Zakarian exprimă sentimentul în mod explicit:
‘- Vreau să spun că foarte des ISTORIA își bate joc de noi. Și că uneori, noi, chiar cînd sîntem dotați cu ceva minte, nu avem de ales … O lăsăm să-și bată joc de noi. Nu s-au scris deocamdată cărți despre cum își bate joc ISTORIA de oameni, dar bătaia de joc este atît de mare încît într-o bună zi se vor scrie …’ (pag. 321)
Sentimente similare sunt exprimate de mama eroului, Minodora, într-un moment de cumpănă, în care i se cere, pentru a-și păstra postul de învățătoare, să participe la activitatea grupului de propagandiști care ‘lămureau’ țărănimea să se alăture colectivizării, în satul natal:
‘Cît fusese mică, deseori i se atrăsese atenția, cînd mergea cu frații ei sau cu alți copii la scăldat, să nu se aproprie de bulboane. De altfel, toți copiii știau unde se aflau bulboanele, în general la cotituri, acolo unde rîul făcea cîte o curba. De cite ori nu contemplase cu uluire cum se rotea apa în acele locuri din cauza bulboanelor. Acum Minodora se întreba dacă nu cumva și ISTORIA, în curgerea ei, forma din cînd în cînd bulboane, aspirind în ele mii și mii de oameni, chiar milioane de oameni, fără să le dea nici cea mai mică șansă de a se extrage, de a se salva.’ (pag. 277-278)
Celor care cunoaștem activitatea de dramaturg a lui Matei Vișniec ne este familiară o altă metaforă-cheie în construcția narativă a romanului. Ea a fost introdusa în creația scriitorului în piesa sa de teatru ‘Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal’, unul dintre textele sale de succes, piesa jucată în multe limbi pe scenele lumii (eu am văzut-o la Tel Aviv, la Teatrul Karov al lui Nicu Nitai, în limba ebraică). Este metafora azilului de boli mintale. Parafrazându-l pe Shakespeare, Matei Vișniec ar putea scrie că ‘Întreaga lume este un azil și toți bărbații și femeile sunt pacienții’. Un alt personaj formidabil al cărții este doctorul Hubert Mirwald, directorul unui azil de boli mintale cu totul special. Nebunii, precum bufonii, pot spune răspicat ceea ce activiștii anilor ’50 încă învăluiau în cuvinte de propagandă. Un bolnav internat în azil trimite scrisori lui Gheorghiu-Dej și altor conducători în care denunță nocivitatea ideologică a lui Dumnezeu, dar și cea a cailor care îi leagă pe țărani de pământ și trage semnalul de alarmă în legătură cu faptul că limba română cu înfloriturile și metaforele sale, cu substantivele și verbele subversive, nu este compatibilă cu construcția comunismului. Ajung în grija doctorului Mirwald, mai devreme sau mai târziu, și înflăcărații promotori ai regimului, de la Petrică Țofel, primarul violent al Zariștei, călugărit pentru a-și răscumpără păcatele, până la poetul activist Sergiu Condurache, care este transformat de o călătorie în munții și pădurile adânci ale Bucovinei, unde trăia populația dotată cu forțe magice a huțulilor.
sursa imaginii https://culturaladuba.ro/matei-visniec-the-romanian-knight-of-french-theatre/
Galeria de personaje creată de Matei Vișniec reconstituie un univers uman, uneori sarcastic, alteori fantastic, totdeauna plin de omenie. Trei prieteni – medicul evreu Adam Yoel, șeful de gara român Arcadie Sclipa și directorul german al azilului Hubert Murwald – se întâlnesc vreme de decenii la partide de table. Tripletul lor amintește ‘Take, Ianke și Cadâr’, piesa unui alt mare dramaturg român. Pictorul Zakarian pictează după comandamentele epocilor prin care trece România, și nu de puține ori este obligat să-și dea jos tablourile aflate la locuri publice de cinste, sau să picteze deasupra, pentru a refolosi pânza. Portretul lui Stalin domină vreme de peste un deceniu clădirea gării din R., este curățat în fiecare zi, dar nopțile, el devine un mijloc de comunicare între Sclipa, acarul Costache și ‘părintele popoarelor’, ba chiar și un canal de procurare a mărfurilor de contrabandă din URSS. Fantasticul se împletește cu realul, dar însăși realitatea acelor vremuri nu putea să fie altceva decât o tragică farsă. Matei Vișniec lărgește uneori perspectiva istorică și ne trimite în anticamera încăperii în care Stalin își trăiește ultimele ore ale vieții. Când are loc inevitabilul, care pentru fanaticii comunismului era și imposibilul, își face apariția ceața – o altă metaforă puternică pentru confuziile ideologice și prăbușirea unei lumi, metaforă prezentă și în titlul cărții. O vom regăsi în partea a doua, spre final, când ceața invadează Parisul contemporan, abia ieșit din pandemie:
‘Toată lumea a crezut că avem de-a face cu un simplu fenomen meteorologic. Când plouă se mai lasă și ceața, așa scrie în manuale. Niciodată ceața la Paris nu durează mai mult de câteva ore, cel mult o jumătate de zi. Acum însă nu dă semne că s-ar risipi curînd. Ba chiar devine din ce în ce mai deasă.
Pe stradă, oamenii au început să se izbească unii de alții din cauza ceții. Din cînd în cînd aud bufnituri … semn că se izbesc între ele și mașinile. În Place d’Italie un om a fost călcat de mașină pe trecerea de pietoni. Din cauza ceții, șoferul nu a văzut culoarea semaforului.
…
… viteza mașinilor a fost redusa obligatoriu la 20 de kilometri pe oră. În prezent, bicicletele și trotinetele sint însă mai periculoase decit mașinile. S-au izbit unii de alții nu știu cîți bicicliști și au fost și cazuri mortale. … Din cauza ceții, șoferii claxonează din ce în ce mai des. Din tot orașul se aud strigate, claxoane, sirene …’ (pag.728)
‘Un secol de ceață’ este, de altfel, și una dintre creațiile literare pe care le datorăm pandemiei. Poate că fără perioadele îndelungate de izolări, această carte, scrisă și terminată în primele 16 luni de la izbucnirea COVID-ului nu ar fi văzut lumina tiparului sub această formă. Găsim în carte și o descriere formidabilă a Parisului din lunile de izolare, orașul luminilor pustiu, văzut cu ochii unui om al străzii.
A doua parte a cărții are un titlu mult mai lung, un titlu programatic: ‘Răul are întotdeauna un frate geamăn’. Matei Vișniec înfruntă aici mantra imposibilității comparației dintre dictaturile și genocidurile secolului. Ajuns în lumea liberă la sfârșitul perioadei comuniste, autorul povestitor este confruntat cu peisajul unei intelectualități libere să se exprime, dar care face alegeri ideologice care par stranii tânărului care fugise de cenzura și de presiunea ideologică a comunismului real. Structura narativă se schimbă și ea în această a doua parte a cărții. Primele capitole alternează punctele de vedere ale povestitorului (întors temporar în România și surprins aici de blocada pandemiei) și ale prietenului său francez Georges, un intelectual influențat de ideile liberal-progresiste ale stângii europene. În a doua parte naratorii devin Gică – un homeless parizian, și el român la origine, descendentul uneia dintre familiile din Zariștea bucovineană – și … piticii din grădina casei lui Vincent și Emilia, doua personaje cunoscute din prima parte a cărții. Cei doi se întâlniseră la București, în 1953, la Festivalul Tineretului. Vincent – comunist convins – reușește să o aducă în Franța pe Emilia, translatoarea care colabora cu Securitatea în interceptarea corespondenței dintre români și francezi. Realitatea și fantasticul din nou se combină și se confundă.
Unul dintre subiectele principale ale celei de-a doua părți a cărții îl reprezintă prăpastia ideologică dintre intelectualii occidentali și cei veniți din România. Din punctul de vedere al lui Georges:
‘… acum, citind ce scrii despre comunismul obtuz și dogmatic din anii ’50 în România și în Uniunea Sovietică, trebuie să-ți mărturisesc că nu vorbim aceeași limbă. Pentru tine cuvintul ‘comunism’ înseamnă dictatură, îndobitocire, mascaradă, Gulag, crima, tortura, oportunism, lașitate, cinism, genocid … Pe scurt, numai conotații negative. În mintea mea acest cuvânt nu are aceleași rezonanțe. Poveștile pe care le-am auzit eu despre comuniști, la scoală și în grupul de artiști care mi-a ținut loc de familie, sunt cu totul diferite.
Mai toți prietenii mei aveau, în camerele lor, cîte un afiș cu Che Guevara. Cînd eram eu student, principala temă de dezbatere era eurocomunismul sau cum să facem că să ieșim definitiv din acel comunism dogmatic, incapabil de evoluție al Uniunii Sovietice. … Comunismul de tip sovietic ni se părea o caricatură nedreaptă a unui comunism umanist capabil încă, din punctul nostru de vedere, să reprezinte o alternativă la capitalismul fără suflet și fără alte idealuri decit cistigul.’ (pag. 605)
Critica cea mai acerba este îndreptată împotrivă tovarășilor de drum, a intelectualilor francezi colaboraționiști ai comunismului, cei pe care Lenin îi numea ‘idioții utili’. În demascarea orbirii acestora este înrolat și Paul Goma, care apare ca personaj într-un singur capitol, întrebând – retoric – ce i-a determinat pe un Picasso să picteze portretul lui Stalin sau pe un Aragon să scrie un poem de glorificare al KGB-ului, în condiții de deplină libertate, fără ca cineva să le fi stat cu un pistol la tâmplă. Personajul lui Georges este extins, viața să se prelungește de-a lungul unui întreg secol, autorul îl face contemporan cu personalități de la Barbusse la Melenchon, extinzându-i și registrul trădărilor. Dar și pentru el vine un moment al judecații și o sentință care apelează din nou la metafora ceții:
‘ … nu trebuie să vă simțiți vinovat. Orice adevărat utopist, orice adevărat revoluționar care crede în doctrina sa își secretă propria platoșă mentala pentru a nu ceda îndoielii. Creierul dumneavoastră a secretat ceața pentru a vă proteja de dubii. Creierul are această calitate încă misterioasă: pe cei care doresc din tot sufletul binele omenirii și au impresia că dețin cheia pentru binele omenirii nu-i lasă niciodată să se aproprie de uși pe care cheia respectiva nu le poate deschide …’ (pag. 801)
Este vorba despre ceața interioară care ne duce spre dezastru. Dezastru personal, dezastru colectiv ca societate și ca umanitate. Cu ‘Un secol de ceață’, Matei Vișniec dă literaturii române unul dintre romanele sale cele mai complexe și mai solide, o carte de referință pentru istoria și cultura română, franceză, europeană. O carte care se cere citită, recitită, înțeleasă și dezbătută.
Foarte bună cronica .