Editura Vremea publică extrem de puțină beletristică. Aproape deloc. O excepție pare a fi romanul ‘Clanul Netanyahu’ al lui Joshua Cohen, apărut în 2025, în traducerea și cu note semnate de Dragoș Ciocăzan. Interesantă aceasta excepție, ca să folosesc un eufemism îndrăgit de americani. Mai ales că romanul apare într-o colecție numita ‘Fapte, Idei, Documente’ care pare să fie exclusiv dedicată studiilor istorice. Ea include titluri cum ar fi ‘Copilăria și adolescența în comunism’ sau ‘Învinși și învingători. Artiști în culisele scenei socialiste’ (carte foarte incitantă și interesantă, de altfel). Descrierea de pe coperta a patra citează motivația de la Premiul Pulitzer pentru Ficțiune, obținut în 2022: ‘Un roman istoric caustic, inteligent, ingenios din punct de vedere lingvistic, despre ambiguitățile experienței evreilor americani.’ Istoric? Într-un fel da, acțiunea se petrece în 1960, dar faptele sunt relatate prin prisma satirei. Pericolul de a fi luat în serios de către unii cititori ca roman documentar-istoric merita un avertisment. Căci ‘Clanul Netanyahu’ nu este o astfel de carte.
Joshua Cohen s-a născut în statul New Jersey în 1980 și este astăzi considerat drept unul dintre prozatorii americani de prim rang. Cohen aparține unui grup de scriitori evrei care continuă o tradiție ilustră în literatura americană, abordând subiecte legate de identitatea evreiască, legătura sau despărțirea de tradiție, locul religiei în viața de zi cu zi. Între numele cunoscute ale colegilor săi de generație i-aș menționa pe Michael Chabon, Jonathan Safran Soer, Nicole Krauss sau Nathan Englander, toți traduși și în limba română, la fel ca și iluștri lor predecesori Philip Roth sau Saul Bellow. Ceea ce este, cred, specific scriitorilor din generația mai recentă este lărgirea tematicii identității evreiești în America spre o deschidere mai universală, incluzând relația cu Israelul. Este o reflectare, poate, și a lărgirii orizonturilor americanilor de origine evreiască. Multe dintre cărțile scriitorilor menționați, inclusiv cele ale lui Joshua Cohen, au evrei israelieni ca personaje, iar unele dintre ele se petrec chiar în Israel sau și în Israel.
Personajul principal american al romanului ‘Clanul Netanyahu’ trăiește în prima sa tinerețe întemeierea Statului Israel și acest eveniment îi va marca lui și celor din generația sa traseul în viață:
‘Cam cu zece ani înaintea toamnei care îmi revine în minte acum, lua ființă Statul Israel. În acea țară cât o palmă, la capătul pământului, evreii izgoniți și pribegi lucrau la reinventarea lor ca popor – legați nu prin sânge, ci prin ura împărtăşită față de regimurile care îi oprimau, într-un proces colectiv de solidalizare nǎscută din înverşunare. Și tot atunci, de cealaltă parte a oceanului, aici în America, un proces în oglindă prindea contur: evreii se reinventau sau erau asimilați prin intermediul democrației și al forțelor nevăzute ale pieței, prin căsătorii mixte și amestecuri de sânge. Indiferent unde s-ar fi aflat şi independent de natura sau direcția precisă a acestui proces, un lucru rămâne clar ca lumina zilei: la mijlocul secolului, aproape toți evreii lumii treceau printr-o metamorfoză, deveneau altceva.’ (pag. 67)
‘Clanul Netanyahu’ face parte din acest trend, descriind întâlnirea, în anul 1960, dintre doi intelectuali, profesori universitari de istorie, unul evreu american dintr-o familie, să zicem tipică, de intelectuali evrei asimilați și celălalt israelian, exponent al curentului politic revizionist de dreapta din gândirea și politica israeliană. Locul întâlnirii este Universitatea Corbin, o universitate americană imaginară din nordul statului New York, a cărei evoluție în ultima jumătate de secol este descrisă de eroul american al romanului în următorii termeni:
‘Înainte de a continua, cred că merită menționat că, atunci când am început să predau la Corbin, școala tocmai devenise mixtă, iar numărul total de elevi de culoare era zero. Până când m-am pensionat însă, școala avea atât o Uniune a Studenților Africani, cât și o Uniune a Studenților Afro-Americani, o Alianță pentru Protejarea Hispanicilor Queer și un Grup Operativ pentru Siguranța Transsexualilor. Uralele de la mitingul de încurajare, care odinioară reluau scandările indigenilor -,,Strigătul de luptă al irochezilor”,,,Urletul de atac al indienilor din Allegheny” – au fost anulate; iar statuia fondatorului Colegiului, întreprinzătorul cu puternice legături cu gruparea politică Tammany și fost lider al Consiliului Căilor Navigabile de Stat din New York, Mather Corbin, cel ce obişnuia să domnească în Quad fără remușcări și fără teamă, are acum o placă interactivă pe soclu, care definește sclavia și munca forţată a imigranților pentru a-și plăti datoriile ,,incompatibile cu valorile Colegiului” şi problematice”. Toate aceste schimbări sunt cu siguranță remarcabile; totuşi, nu se poate contesta faptul că tinerii de astăzi sunt mai empatici ca niciodată.’ (pag. 18)
Profesorul evreu american, specializat în istoria contabilității, se numește Ruben Blum. Profesorul evreu israelian, specializat în istoria evreilor din Evul Mediu, care vine pentru un interviu (compus dintr-o lecție cu studenții, o conferință și o discuție cu comisia de angajare) la Universitatea Corbin este Benzion Netanyahu (în carte numele este ortografiat Ben-Zion). Cititorii vor afla din postfața cărții că personajul Blum este inspirat din figura criticului literar american Harold Bloom (1930-2019). Benzion Netanyahu (1910-2012) a fost un personaj real, iar în carte sunt menționate și numele soției și ale copiilor sai. Fiul mijlociu, care în carte este un băiețel de zece ani, a devenit decenii mai târziu prim-ministru al Israelului. Fiul cel mare a devenit prin moarte erou național, fiind comandantul acțiunii de eliberare a ostatecilor răpiți de teroriști la Entebbe, în 1976. Întâlnirea dintre cele două personaje simbolizează conflictul cultural și identitar dintre asimilaționismul evreilor americani și naționalismul evreilor israelieni. De ce însă identitatea unuia dintre eroi este protejată de pseudonim, iar cealaltă dezvăluită public? Este o întrebare pe care i-aș adresa-o scriitorului daca aș avea vreodată ocazia de a-l întâlni. Asta mai ales pentru că satira nu este deloc balansată, nici ca ton și nici ca stil.
Ruben Blum este primul și în acel moment, în 1960, singurul profesor evreu de la acea universitate. Se născuse și crescuse într-un cartier evreiesc din New York, era a doua generație de americani, primise ceva educație evreiască în copilărie, dar încerca să o pună într-un compartiment separat, să duca o viață cât se poate de asemănătoare cu cea a colegilor săi, să trăiască visul american. Cum de sub steaua sub care te-ai născut nu poți fugi, rezultatele nu sunt perfecte. În perioada sărbătorilor de Crăciun și Anul Nou, casa soților Ruben și Edith Blum rămâne singura neîmpodobită, iar lui Ruben i se încredințează rolul de Moș Crăciun care, dacă nu primește cadouri, măcar le poate împarți. Fiica lor, Judith, se aproprie de intrarea la universitate, scrie eseuri pentru a fi acceptată și alege cu grijă universitățile, căci în anul 1960 nu toate acceptă cu ușurință femei, mai ales dacă sunt și evreice. În fine, atunci când se anunță vizita profesorului israelian, tocmai Blum este cel însărcinat de către seful catedrei de istorie cu misiunea de a-i fi tutore. Motivul este cunoscut de toți, dar niciodată enunțat explicit. Mi-a plăcut aceasta parte a cărții (care de altfel ocupă cam jumătate din text). Ironia este aici fină, satira subtilă, spre deosebire de ceea ce urmează.
Benzion Netanyahu trăise o vreme în Statele Unite, precum mentorul sau Zeev Jabotinsky, dar și ca alte personalități ale viitorului stat al evreilor cum a fost Golda Meir. Se întorsese în Israel după dobândirea în 1948 a independenței, dar nu-și găsise locul într-o țară care a fost dominată în primele sale decenii de existență de clasa politică de centru-stânga a partidului laburist condus de David Ben-Gurion. Decizia de a încerca să se reîntoarcă în Statele Unite a fost un fel de ușurare pentru colegii și rivalii sai din universitățile israeliene. Una dintre scrisorile trimise de un astfel de coleg este un amestec de recomandare presărată cu critică ideologică, din perspectiva elitelor intelectuale israeliene ale epocii, dar și cu amănunte biografice care frizează calomnia. Iată cum descrie acesta schismă ideologică dintre stânga și dreapta, care de la originile acesteia și până în ziua de azi sfâșie societatea israeliană:
‘Aceşti revizionisti erau conduşi de un bărbat carismatic din Odesa, pe nume Vladimir,,Ze’ev” Jabotinsky, care fondase Legiunea Evreiască împreună cu Trumpeldor şi luptase de partea britanicilor, înainte de a se declara duşmanul lor de moarte. Mai exact, cum îi plăcea să sublinieze, nu luptase atât pentru britanici, cât împotriva turcilor. Întreaga ideologie a lui Jabotinski era impregnată de o anostă şi oarecum militantă rigoare; revizionistii din gruparea sa urau arabii doar un pic mai mult decât îi disprețuiau pe indecisii frați evrei şi pe coreligionarii precum Weizmann şi Ben-Gurion – pe care îi considerau comunişti de tip marxist, slabi, supuşi, slugi umile implorând puterile străine să le dea un pământ care ar fi trebuit, de fapt, luat cu forța, oameni obișnuiți să țină discursuri instigatoare în amfiteatre, refuzând însă să-și păteze mâinile. Revizioniştii nu umblau cu jumătăți de măsură, şi nu făceau compromisuri nici cu mandatul Ligii Națiunilor, nici cu Coroana sau cu Muftiii, cu nimeni. Aceasta a fost atmosfera în care a crescut Netanyahu: o copilărie jalnică, în mare parte lipsită de tată, a cărei singură constanță a fost ideologia. A intrat la Universitatea Ebraică, înființată de numai zece ani, în 1929, anul revoltelor arabe de la Muntele Templului, atunci când revizioniştii – care revendicau suveranitatea evreiască asupra Zidului Plângerii – au organizat violenţe şi represalii atât de brutale, încât britanicii au reacționat și l-au expulzat pe Jabotinsky din Palestina, retrăgându-i documentele de rezidență. Haosul care a urmat e poate prea complicat de explicat …’ (pag. 103)
Pregătindu-se pentru întâlnirea cu profesorul Netanyahu, Ruben Blum se adâncește în lectura scrierilor istoricului israelian. Este o experiență incomodă pentru el, din punct de vedere social deoarece are senzația că prestează munca de ‘evreu de serviciu’, dar și din punct de vedere intelectual, deoarece concepțiile sale comode de evreu asimilat aspirând spre americanizarea perfectă sunt puse la încercare de ideile naționaliste ale unui evreu din aceeași generație, dar care trăind în Europa în flăcări și apoi în Palestina care se lupta pentru a deveni căminul național evreiesc, ajunsese la o cu totul altă abordare și soluționare a problemei identitare evreiești:
‘Era aiuritor să constat că dr. Netanyahu era un om credincios și, dacă exista vreo deosebire între credinţa lui și cea a rabinilor, aceea era că dr. Netanyahu prefera să atribuie puterea schimbării nu unei divinități ce acţionează conform unui plan de nepătruns, ci întregii lumi populate de felurite neamuri neevreieşti care, din ură neostoită, îi judecă fără încetare pe evrei, îi asupresc cu zel şi, ridicându-le în cale nenumărate obstacole, se cred făuritori de lume nouă: convertindu-i, excomunicându-i, masacrându-i și izgonindu-i. Așa reuşea dr. Netanyahu să facă să treacă teologia drept istorie: prin exproprierea divinului de responsabilitatea schimbării şi atribuirea acesteia muritorilor; lăsând această putere de decizie să se pogoare asupra monarhiei, a Cortesului și Curiei, asupra ducilor, baronilor, episcopilor, cardinalilor și a generațiilor de gloate măcelăritoare de evrei, care coborau de pe soclu când ți-era lumea mai dragă, pentru a-şi exercita autoritatea absolută asupra vieții evreilor: dând legi despre unde pot trăi evreii (în ghetouri), când nu au voie să iasă afară (după lăsarea întunericului), ce pălării trebuie să poarte (conice, cu vârf ascuțit) şi ce meserii li se îngăduie să practice (în principiu, doar cămătăria), asta pe lângă autodafeuri ocazionale, revolte pornite din învinuiri pentru sângele care le trece prin vene, ajungându-se în cele din urmă la lagărele morții. De aceea ar fi mai corect să spunem că, deşi dr. Netanyahu era cu siguranță un om credincios, el nu credea într-un Dumnezeu atotputernic, ci mai degrabă în atotputernicii creștini…’ (pag. 55-56)
Întâlnirea fizică dintre profesorii Blum și Netanyahu are loc doar după jumătatea cărții. Din acel moment încolo, tonul se schimbă și satira se transformă în farsă. O farsa pe care aș caracteriza-o cinematografică, una care dacă ar fi ecranizată (poate va fi!) ar avea aspecte de ceea ce americanii numesc ‘slapstick comedy’. Iată cum este descris momentul apariției familiei Netanyahu, care, spre surpriza gazdelor, apar la ușa casei lui Edith și Ruben Blum în formație completă (‘die ganze mishpocha’ în idiș):
Am ieşit afară exact în momentul în care uşa din spate a maşinii s-a deschis și mai multe corpuri s-au rostogolit afară – nu chiar clovni în costumul complet al lui Bozo, care claxonau din nas şi jonglau cu farfurii, dar pe aproape: copii îmbrăcați în cojoace de oaie, unul, doi, trei la număr. Mi-a luat doar o clipă să-i număr pe toți: mic, mijlociu, mare. Hainele lor identice din blană de oaie şi, mai ales, energia lor de nestăpânit îi făceau să pară mai numeroși. Se urmăreau între trotuar şi stradă, aruncând zăpadă unul în altul, în timp ce două siluete adulte, mai mari, ieșeau pe ușa din față, la marginea trotuarului. Uşile de pe partea cealaltă erau, probabil, blocate. Aceşti doi adulți păreau la început greu de deosebit, având, ambii, o alură androgină din cauza versiunilor mai mari ale blănurilor de oaie purtate de cei mici. Cinci paltoane identice, închise cu un rând de capse, la prima vedere, achiziționate la un preţ substantial redus. În timp ce copiii alergau în jurul maşinii, în mijlocul unui iures de bulgări de zăpadă de care încercau să se ferească, unul dintre adulți a ridicat capul de sub glugă către cer şi a strigat într-o limbă pe care, în tinerețea mea, o vorbea Dumnezeu. Era o femeie – pentru că ţipătul era fără îndoială al unei femei. Le spunea copiilor să se oprească din alergat şi să tacă. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu familia Netanyahu: die ganze mishpocha’. (pag. 158)
Energia comică a lui Joshua Cohen se dezlănțuie, și cele o sută de pagini din finalul cărții sunt o explozie de umor, combinând romanul de campus universitar cu tema ciocnirii dintre culturi. Cohen este extrem de talentat în a descrie fracturile culturale și scrâșnetul straturilor tectonice care se întâlnesc – de la cele care sfâșie comunitatea evreiască americană până la întâlnirea rigidului convenționalism american cu comportamentul neinhibat și disprețuind orice reguli al israelienilor. Singurele excepții ne-comice din capitolele finale ale cărții sunt textele conferințelor pe care profesorul Netanyahu le ține studenților și apoi corpului didactic de la universitate. Apreciez faptul că aceste texte evită caricatura, dar tocmai contextul pare să le implice futilitatea (în opinia autorului). În rest, avem de-a face cu o satiră și socială dar și cultural etnică, în care familia israeliană pare a fi o adunătură de sălbateci care ignoră sau cărora nu le pasă de nicio regulă de politețe, lăsând în urma lor șoc și distrugere, mai ceva decât Stan și Bran.
Care ar fi problema? Este vorba, la urma urmei, despre satiră, și în epoca lui Charlie Hebdo nu trebuie să ne mire nimic. Nicidecum să ne indigneze. Există totuși, în opinia mea, o problemă. Cititorii lui Charlie Hebdo știu că citesc satiră uneori dusă la extrem. Romanul lui Joshua Cohen apare în România la o editură care nu prea publică satiră sau ficțiune și într-o colecție de cărți specializate în istorie bazată pe documente, iar coperta a patra menționează că ar fi vorba despre un ‘roman istoric’. Satira însăși este dezechilibrată. Cititorii cărții lui Joshua Cohen sunt serviți cu o umor evreiesc empatic atunci când este vorba despre familia imaginară Blum și cu satiră groasă fizică (blăni de oaie, scutece murdare, ciorapi găuriți, nuditate) când este vorba despre familia Netanyahu, prezentată cu numele reale, inclusiv al soției și al copiilor minori. De altfel, conform multor mărturii citite în discuțiile stârnite de roman, imaginea prezentată în carte a familiei Netanyahu este complet falsă. Benzion Netanyahu era un profesor universitar cu maniere bine șlefuite, cu experiență în mediile academice din Statele Unite, Israel și alte părți ale lumii atunci când s-a reîntors în 1960. Familia sa era nu doar normativă, ci chiar disciplinată și educată. Cert, opiniile sale aparțineau curentului revizionist, erau extremiste în contextul politic și ideologic de atunci, și pentru unii sunt extremiste și astăzi, dar satira grosolană îndreptată asupra familiei nu ține loc de critică ideologică. Abordarea satirică a lui Cohen spune de fapt mai multe despre stereotipurile americane legate de israelieni.
Traducerea lui Dragoș Ciocăzan mi s-a părut foarte bună, la fel sunt și majoritatea notelor de subsol foarte utile care însoțesc textul. Doar în câteva locuri am simțit regretul că un bun cunoscător al tradiției evreiești nu a revizuit notele.
Cartea aceasta, este, desigur, nu doar despre familia Netanyahu, așa cum ar părea să indice titlul. În egală măsură sau chiar în mai mare măsură este despre familia Blum, despre evreimea americană în general, despre criza sa identitară și despre felul în care se raportează la Israel și la israelieni. Este o carte de satiră și eu nu cred că satira trebuie cenzurată în vreun fel. Dacă exista limite, ele sunt cele ale bunului gust. Dincolo de aceste limite ale bunului gust se află, pentru mine, satira care are ca obiect copiii. În plus, cred că satira trebuie ambalată ca atare. În lumea conflictuală în care trăim, greșelile de etichetare sunt echivalente cu dezinformarea. Revin la întrebarea legată de folosirea pseudonimelor și mai pun o întrebare. Dacă Joshua Cohen ar fi folosit și pentru Benzion Netanyahu și familia lui un pseudonim – de exemplu, dacă și-ar fi intitulat cartea, să zicem, ‘Clanul Yeremiahu’ -, s-ar fi bucurat de același succes (inclusiv Premiul Pullitzer)? Promit să-l întreb prima dată când îl voi întâlni.