Dacă totul merge conform planurilor, se va întâmpla cândva, la începutul anului 2031. Un obiect spațial numit vehicul de de-orbitare, fabricat probabil de firma SpaceX, va prelua controlul, va tracta Stația Spațială Internațională (SSI) pe o orbită mai joasa decât cea actuală și de acolo o va ghida, pentru a evita orice daune, spre o reintrare sigură în atmosfera terestră într-o o zonă de impact numită „Punctul Nemo”, un loc din Pacific unde nu există insule sau viață umană pe o distanță de mii de kilometri. Cu aceasta se va sfârși una dintre cele mai complexe și mai interesante aventuri științifice și tehnologice ale umanității de până astăzi. Se încheie o etapă semnificativă a primului secol al explorării spațiale de către omenire.
(sursa imaginii: www.space.com/16748-international-space-station.html)
La fel ca toate programele spațiale importante, istoria SSI este legată de istoria politică a ultimei jumătăți de secol. Competiția spațială dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică din perioada războiului rece includea proiectele unor stații spațiale cu prezență umană permanentă. Proiectul american se numea Freedom, iar cel sovietic Mir (pace)-2. În atmosfera destinderii anilor ’70-’80 și după ce primele colaborări spațiale americano-sovietice se materializaseră prin succesul misiunii Apollo-Soyuz în 1975, conducerile politice ale celor două supraputeri au decis lansarea unui proiect internațional de explorare ‘pașnică’ a spațiului extraterestru. Decizia finală a fost luată în 1993, după ce Uniunea Sovietică încetase să mai existe. Proiectului SSI – conceput de agențiile spațiale americană (NASA) și rusă (Roscosmos) – aveau să i se alăture agențiile spațiale ale Canadei, Japoniei și Uniunii Europene. Concepția era modulară, fiecare agenție contribuia cu componente (‘module’) interconectabile. Primul modul rusesc, numit Zarya, a fost lansat la 20 noiembrie 1998. Modulul american Unity a fost transportat cu câteva săptămâni mai târziu de naveta spațială Endeavour și cuplat cu Zarya. Primul modul habitabil numit Zvezda a aparținut tot agenției rusești și a fost lansat și legat la stație în anul 2000. Primul echipaj uman a ajuns la SSI pe 2 noiembrie 2000. De atunci, timp de un sfert de secol, prezența umană în SSI a fost permanentă și totdeauna s-a aflat la bord cel puțin un astronaut american. Configurația completă a stației a fost terminată în 2011.
(sursa imaginii: https://spaceadventures.com/experiences/space-station/)
Stația Spațială Internațională este probabil una dintre cele mai uimitoare realizări ale omenirii, un exemplu strălucit de cooperare în spațiu între Statele Unite, Europa, Canada, Japonia și Rusia. Este imposibil de minimizat semnificația extraordinară a contribuției SSI în extinderea limitelor cunoașterii umane. De la lansarea primelor componente în 1998, stația a găzduit realizări semnificative în cercetarea unor domenii precum știința materialelor, biotehnologie, astronomie și astrofizică, geologia și istoria Pământului, combustie și multe altele. Unele dintre observații și experimente au avansat înțelegerea originii furtunilor și altor fenomene meteorologice extreme, au condus la îmbunătățiri ale proceselor de cristalizare ale unor medicamente-cheie pentru combaterea cancerului, au creat procese de creștere a retinelor artificiale în spațiu, au explorat fabricarea fibrelor optice ultrapure și au explicat cum se poate secvenția ADN-ul pe orbită spațială. În total, la bordul SSI au fost efectuate peste 4 000 de experimente care au rezultat în peste 4 400 de articole și alte publicații de cercetare, dedicate promovării și îmbunătățirii vieții pe Pământ și contribuind la deschiderea unor drumuri pentru viitoarele activități de explorare spațială. SSI a dovedit valoarea efectuării cercetărilor în mediul unic al zborurilor spațiale – care prezintă o gravitație foarte scăzută, vid, cicluri de temperatură extreme și radiații –, pentru a îmbunătăți înțelegerea de către oamenii de știință a unei game largi de procese fizice, chimice și biologice importante. Au fost obținute de asemenea date semnificative privind influența zborurilor spațiale de durată asupra organismelor umane.
(sursa imaginii: www.csmonitor.com/Science/2016/1102/Take-a-video-tour-of-the-International-Space-Station)
Sfârșitul vieții active a actualei stații spațiale este însă inevitabil. Contractual, NASA și agențiile spațiale din Canada, Europa și Japonia sunt obligate și au confirmat că vor continua să opereze SSI până la sfârșitul anului 2030. Roscosmos a început să-și reducă prezența în SSI în 2024, dar a confirmat că va continua activitatea la nivel redus până în 2028. Costurile sunt însă imense. Bugetul minim al continuării operațiilor este în jur de 1 miliard de dolari pe an, iar împreună cu experimentele științifice și cu transportul echipajelor el este evaluat la 3 miliarde de dolari anual. În total, se estimează că până la finele lui 2030 suma totala investită în activitățile SSI se va ridica la 150 de miliarde de dolari! Nu este vorba numai despre costuri, ci și despre eficiența folosirii acestor bani. O mare parte din tehnologia de la bordul stației este considerată depășită. Costumele spațiale, de exemplu, folosesc încă tehnologii ale anilor ’70 și ’80 din secolul trecut. Se acumulează și se agravează probleme imense de siguranță. Comitetul de siguranță care consiliază NASA estimează că, dacă nu se iau decizii urgente, sfârșitul acesteia ar putea veni mai devreme decât se așteaptă. Fisurile nerezolvate (mai ales în modulul habitabil rusesc), piesele care nu se mai fabrică, costumele spațiale învechite și un buget din ce în ce mai limitat au adus stația într-o situație de risc ridicat. Pe deasupra, un accident recent la cosmodromul Baikonur a deteriorat platforma de lansare și a dus la suspendarea zborurilor spațiale umane rusești. Cum NASA a pus capăt de câțiva ani zborurilor navetelor spațiale americane, agențiile participante la proiect nu mai au nicio capabilitate de transport proprie de la Pământ spre SSI și înapoi și sunt obligate să închirieze aceste transporturi de la firme din sectorul comercial particular. Despărțirea de SSI este inevitabilă.
(sursa imaginii: www.warpnews.org/space/the-hotel-of-the-future-is-in-space-and-has-artificial-gravity/)
Ce rezervă viitorul? Prezența umană permanentă în spațiu nu va înceta odată cu încetarea activității și distrugerea controlată a SSI. Colaborarea internațională însă nu va mai reveni în deceniile următoare la nivelul celei concepute la finele secolului trecut. Dimpotrivă, noile conflicte geopolitice redesenează viitoarele proiecte pe linii naționale sau ale unor alianțe diferite de cele de astăzi. Stația spațială Tiangong asigură deja o prezență continuă a Chinei în spațiu. Avanpostul orbital cu trei module al Chinei a fost finalizat în 2022 și găzduiește acum echipaje de câte trei astronauți în schimburi de șase luni. Rusia a anunțat planurile ambițioase ale unei noi stații spațiale (ROSS) pe o orbită la 400 km de Pământ. India își dezvoltă propria stație spațială – Bharatiya Antariksh – cu un prim modul planificat pentru lansare în 2028. Cele mai active sunt însă firmele americane. Aici însă strategia este cu totul alta decât în etapele precedente ale explorării spațiale americane. NASA nu va dezvolta o nouă generație de stații spațiale din fonduri guvernamentale, lăsând locul inițiativelor particulare și având în plan să devină client important al celor mai reușite proiecte. Companii particulare – incluzând SpaceX, Blue Origin, Planet, Rocket Lab, Virgin Galactic, Axiom Space și Sierra Space – sunt pregătite să dea naștere unei noi ere a stațiilor spațiale comerciale. Printre cele mai avansate proiecte, Blue Origin – împreună cu companii precum Redwire, Sierra Space și Boeing – construiește Orbital Reef, un parc științific și de afaceri cu utilizare mixtă, situat pe orbita joasă a Pământului (Low Earth Orbit – LEO). Stația spațială va fi un avanpost modular și scalabil pentru cercetare, producție, turism și multe altele. Habitatul său principal va conține 10 cabine pentru echipaj. Ca parte a tranziției către o nouă generație de stații spațiale, Axiom Space (un alt competitor) speră să trimită primul său modul comercial pe SSI până în 2026. Atât Axiom Space, cât și Blue Origin au primit sprijin pentru aceste inițiative din partea Programului de Dezvoltare Comercială pe Orbită Joasă a Pământului al NASA. Stația spațială Starlab – un proiect la care participă Nanoracks, Voyager Space și Lockheed Martin – a câștigat, de asemenea, o finanțare NASA și ar putea fi lansată chiar în 2028. Planul este că NASA să fie doar unul dintre mulții clienți, nu singurul susținător. Într-adevăr, o altă parte interesată este Agenția Spațială Europeană, care a semnat un memorandum de înțelegere cu Voyager Space și Airbus pentru Starlab. Acest lucru ilustrează un interes inițial puternic, dar vor fi necesari parteneri comerciali mai mulți și mai diverși, pentru a confirma viabilitatea economică.
(sursa imaginii: bworldonline.com/science-environment/2025/11/25/714450/china-launches-first-emergency-mission-to-tiangong-space-station/)
Stații spațiale fac parte și din programele de reîntoarcere pe Lună. Una dintre componentele principale ale programului american Artemis este o stație spațială care va fi plasată pe orbita circumlunară. Un proiect asemănător este obiectul unui acord între Rusia și China, primul acord de proporții între agențiile celor două puteri spațiale, concurente ale Statelor Unite, dar și concurente între ele.
Nu s-au scris încă ultimele pagini ale istoriei SSI, dar este clar că ea se aproprie de final. Prezența umană permanentă în spațiu este însă doar la începuturi. Aventura continuă.
Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’