Nu voi scrie nimic în acest articol despre Premiul Nobel pentru Literatură și nici despre Premiul Nobel pentru Pace. Ca în fiecare an, după a doua săptămână a lunii octombrie, rubrica CHANGE.WORLD, dedică un articol laureaților premiilor Nobel din ramurile științelor, medicinei și economiei. Vă invit deci să-i cunoaștem și să discutam contribuțiile pentru care au primit premiile care rămân o distincție de prestigiu în domeniile ne-atinse de politică și politicieni.
(sursa imaginii: www.nobelprize.org/prizes/physics/2025/summary/)
Am discutat deja și am încercat să înțelegem împreună în rubrica noastră avansurile formidabile din ultimii ani din fizica cuantică și aplicabilitatea lor din ce în ce mai răspândită în sistemele de calcul și algoritmii care reprezintă nucleele motoarelor de gândire artificială din domenii diverse. Premiile Nobel pentru fizică din acest an au fost câștigate de trei savanți care au contribuit în mod semnificativ la aceste progrese spectaculoase. Este vorba despre John Clarke, născut în 1942 la Cambridge, Marea Britanie, profesor la Universitatea din California, Berkeley, SUA; Michel H. Devoret, născut în 1953 la Paris, profesor la Universitatea Yale, New Haven, și la Universitatea din California, Santa Barbara, SUA, și John M. Martinis, născut în 1958, profesor la Universitatea din Santa Barbara și director tehnic la firma Qolab din Los Angeles. Care este contribuția majoră pentru care cei trei împart în acest an premiul? O întrebare importantă în fizică este dimensiunea maximă a unui sistem care poate demonstra efectele mecanice cuantice. De răspunsul la această întrebare depinde aplicabilitatea practică a acestei ramuri a fizicii. În 1984 și 1985, John Clarke, Michel H. Devoret și John M. Martinis au efectuat o serie de experimente cu un circuit electronic construit din supraconductori, componente care pot conduce un curent fără rezistență electrică. În acel circuit, componentele supraconductoare au fost separate de un strat subțire de material neconductor, o configurație cunoscută sub numele de joncțiunea Josephson. Prin rafinarea și măsurarea tuturor proprietăților diferite ale circuitului lor, ei au reușit să controleze și să examineze fenomenele care apăreau atunci când treceau un curent prin el. Împreună, particulele încărcate care se mișcau prin supraconductor alcătuiau un sistem care se comporta ca și cum ar fi fost o singură particulă ce umplea întregul circuit. Aceste experimente au deschis calea următoarei generații de tehnologie cuantică, inclusiv criptografia cuantică, computerele cuantice și senzorii cuantici. Practic, ei au demonstrat că sistemele cuantice pot fi miniaturizate la dimensiunea unei plăci electronice și mai târziu a unui cip, ceea ce face posibilă construirea sistemelor de calcul cuantic de astăzi.
(sursa imaginii: www.chemistryviews.org/nobel-prize-in-chemistry-2025/)
Premiul Nobel pentru Chimie este împărțit în acest an între Susumu Kitagawa, născut în 1951 la Kyoto, profesor la Universitatea din Kyoto, Japonia; Richard Robson, născut în 1937 la Glusburn, Marea Britanie, profesor la Universitatea din Melbourne, Australia, şi Omar M. Yaghi, născut în 1965 la Amman, Iordania, profesor la Universitatea din California, Berkeley, SUA. Premiul a fost acordat pentru dezvoltarea unui nou tip de arhitectură moleculară. Ce înseamnă aceasta? Ei au creat construcții moleculare cu spații mari prin care pot circula gaze și alte substanțe chimice. Aceste construcții, numite structuri metalo-organice (MOF) sunt materiale poroase compuse din ioni metalici sau noduri de cluster coordonate cu linkeri organici, care pot fi utilizate pentru a recolta apa din aerul deșertului, a capta dioxidul de carbon, a stoca gaze toxice sau a cataliza reacții chimice. Prin dezvoltarea structurilor metalo-organice, laureații le-au oferit chimiștilor noi oportunități pentru a rezolva unele dintre problemele deschise ale chimiei. Totul a început în 1974, când Richard Robson, care preda la Universitatea din Melbourne, a primit sarcina să folosească bile de lemn ca modele de atomi, astfel încât studenții să poată crea structuri moleculare. Atelierul universității trebuia să găurească bilele astfel încât tijele de lemn – legăturile chimice – să poată fi atașate de atomi. Găurile însă nu puteau fi plasate aleatoriu. Fiecare atom – cum ar fi carbonul, azotul sau clorul – formează legături chimice într-un mod specific. Robson, care trebuia să marcheze unde ar trebui găurite sferele, a avut ideea de a utiliza proprietățile inerente ale atomilor pentru a lega între ele diferite tipuri de molecule, mai degrabă decât atomi individuali. Astfel el putea nu doar reprezenta molecule existente, ci și proiecta noi tipuri de construcții moleculare. Articolul publicat în 1989 a fost citit de japonezul Susumu Kitagawa, care a preluat de la Robson ideea folosirii ionilor de cupru, experimentând și cu cobalt, zinc și nichel, până la obținerea unor structuri stabile. Munca lor a fost rafinată și extinsă de Omar Yaghi, care în anii 2002-2003 a descris felul în care structuri stabile de mari dimensiuni cu compoziții metalo-organice pot fi construite și exploatate în diferite scopuri. Unii cercetători cred că structurile metalo-organice au un potențial atât de mare, încât vor fi materialul secolului XXI.
(sursa imaginii: www.chemistryviews.org/nobel-prize-in-physiology-or-medicine-2025/)
Despre sistemul imunitar al corpului omenesc am auzit multe în ultimii șase ani. Știm astăzi că el ne protejează de miile de microbi diferiți care încearcă să ne invadeze corpurile. Toți aceștia au aspecte diferite, iar mulți dintre ei au dezvoltat morfologii și comportamente asemănătoare cu cele ale celulelor umane, ca o formă de camuflaj. Dar cum stabilește sistemul imunitar ce ar trebui să atace și ce ar trebui să apere? Laureații din acest an ai Premiului Nobel pentru medicină sau fiziologie au identificat agenții de securitate ai sistemului imunitar, numiți celulele T reglatoare, care împiedică sistemul imunitar să atace propriul nostru corp. Premianții sunt Mary E. Brunkow, născută în 1961, manager de program la Institutul de Biologie a Sistemelor, Seattle, SUA; Fred Ramsdell, născut în 1960, consilier științific la firma Sonoma Biotherapeutics, San Francisco, SUA, și Shimon Sakaguchi, născut în 1951, profesor distins la Centrul de Cercetare de Frontieră în Imunologie, Universitatea Osaka, Japonia. Shimon Sakaguchi a făcut prima descoperire-cheie în 1995. La acea vreme, mulți cercetători erau convinși că toleranța imună se dezvolta doar datorită eliminării celulelor imune potențial dăunătoare din glanda timus, printr-un proces numit toleranță centrală. Sakaguchi a arătat că sistemul imunitar este mai complex și a descoperit o clasă de celule imune necunoscută anterior, care protejează organismul de bolile autoimune. Mary Brunkow și Fred Ramsdell au făcut cealaltă descoperire-cheie în 2001, când au prezentat explicația faptului că șoarecii de un anumit fel erau deosebit de vulnerabili la bolile autoimune. Ei au descoperit că șoarecii prezintă o mutație într-o genă pe care au numit-o Foxp3. De asemenea, au arătat că mutațiile în echivalentul uman al acestei gene provoacă o boală autoimună gravă, IPEX. Doi ani mai târziu, Shimon Sakaguchi a reușit să facă legătura între aceste descoperiri. El a dovedit că gena Foxp3 guvernează dezvoltarea celulelor pe care le identificase în 1995. Aceste celule, cunoscute acum sub numele de celule T reglatoare, monitorizează alte celule imune și se asigură că sistemul nostru imunitar tolerează propriile noastre țesuturi. Descoperirile laureaților anului 2025 au lansat domeniul toleranței periferice, stimulând dezvoltarea tratamentelor medicale pentru cancer și boli autoimune. Acest lucru ar putea duce, de asemenea, la transplanturi mai reușite prin identificarea și atenuarea fenomenelor de respingere. Mai multe dintre aceste tratamente sunt acum în curs de studii clinice.
(sursa imaginii: www.unil.ch/news/en/1760511643133)
Premiul Nobel pentru economie a fost acordat în acest an pentru contribuții în explicarea legăturilor dintre progresul tehnic și creșterea economică. Premianții sunt Joel Mokyr, născut în 1946 în Leiden, Olanda, profesor la Universitatea Northwestern, Evanston, statul Ilinois, SUA, și la Școala de Economie Eitan Berglas, a Universității din Tel Aviv, Israel (care va primi jumătate din suma alocată pentru premiu) și Philippe Aghion, născut în 1956 la Paris, profesor la Collège de France din Paris, la Şcoala Economică INSEAD din Fontainbleau, Franța și la London School of Economics and Political Science, Marea Britanie, și Peter Howitt, născut în 1946 în Canada, profesor la Universitatea Brown, Providence, statul Rhode-Island, SUA, care vor împarți cealaltă jumătate. Subiectul abordat de ei nu este străin cititorilor rubricii noastre. Tehnologia avansează rapid și ne afectează pe toți, noile produse și metode de producție înlocuindu-le pe cele vechi, într-un ciclu nesfârșit. Aceasta este baza creșterii economice susținute, care are ca rezultat un nivel de trai, o sănătate și o calitate a vieții mai bune pentru oamenii din întreaga lume. Acest progres nu este constant. Stagnarea a fost norma de-a lungul celei mai mari părți a istoriei umane. În ciuda descoperirilor importante făcute uneori, care au dus de multe ori la îmbunătățirea condițiilor de viață și la venituri mai mari, creșterea a ajuns întotdeauna la o stagnare. S-a schimbat ceva în ultimele două secole? Joel Mokyr a folosit surse istorice ca mijloc de a descoperi cauzele creșterii susținute care pare a fi devenit noua normalitate. Explicațiile sale pentru Revoluția Industrială pot fi găsite în cartea sa din 2016, O cultură a creșterii: Originile economiei moderne. El a demonstrat că, dacă inovațiile trebuie să se succeadă într-un proces autogenerator, nu trebuie doar să știm că ceva funcționează, ci trebuie și să avem explicații științifice pentru motivul pentru care funcționează. Acestea din urmă lipseau adesea înainte de revoluția industrială, ceea ce a îngreunat construirea pe baza noilor descoperiri și invenții. De asemenea, el a subliniat importanța ca societatea să fie deschisă la idei noi și să permită schimbarea. Philippe Aghion și Peter Howitt au studiat și ei mecanismele care generează creșterea susținută. Într-un articol din 1992, cei doi economiști au construit un model matematic pentru ceea ce se numește distrugere creativă: atunci când un produs nou și mai bun intră pe piață, companiile care vând produsele mai vechi pierd. Inovația reprezintă ceva nou și, prin urmare, este creativă. Cu toate acestea, ea este simultan și distructivă, deoarece compania a cărei tehnologie devine demodată este depășită de concurență. Cartea lor din 2018, Economia creșterii, reprezintă o introducere cuprinzătoare, riguroasă și actualizată în economia creșterii, care prezintă toate paradigmele majore ale creșterii economice și arată cum acestea pot fi utilizate pentru analiza proceselor și proiectarea strategiilor de creștere. Această carte propune metode și modele necesare pentru a explica aceste fenomene si familiarizează cititorii cu cele mai recente descoperiri teoretice și empirice. Sper că va fi tradusa și în română și aștept cu interes să o citesc. În moduri diferite, laureații premiului pentru economie arată cum progresul științific și tehnologic creează conflicte care trebuie gestionate într-un mod constructiv. În caz contrar, inovația va fi blocată de companiile de succes care se bazează pe tehnologiile vechi și de grupurile de interese care riscă să fie dezavantajate și care vor rezista cu orice preț progresului.
(sursa imaginii: www.fau.eu/fau/successes-and-honorary-academic-titles/fau-nobel-prize-winners/)
Caracteristica unificatoare a Premiilor Nobel din 2025 din aceste domenii este legătura cu societatea și utilitatea aplicativă a progreselor științifice și tehnologice. Fie că este vorba despre revoluția adusă de mecanica cuantică în calculele și algoritmii matematici, de crearea de materiale cu proprietăți originale și aplicații multiple, de aprofundarea înțelegerii sistemelor imunitare pentru a perfecționa tratamentele și transplanturile sau de mecanismele macro-economice ale progresului, toate aceste invenții reprezintă salturi respectabile în gândire. Tot respectul și felicitări pentru laureați. Avem o recoltă bună de gândire creatoare și laureați demni de toate onorurile, în această toamnă a lui 2025.
Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’