Toshikazu Kawaguchi s-a născut la Osaka în 1971. Era deja cunoscut ca producător, dramaturg și regizor de teatru, când, în 2015, a publicat romanul de debut ‘Până nu se răcește cafeaua’ care era o adaptare a unei piese scrise tot de el, care se bucurase de succes și fusese premiată în Japonia. O a doua carte păstrând o parte din personaje, cadrul și ideea principală (‘Povestiri din cafenea’) a apărut în 2018, iar apariția celui de-al treilea volum (‘Până când memoria dispare’) este prevăzută pentru toamna acestui an în Japonia. Traducerea în engleză din toamna lui 2020 l-a făcut cunoscut pe plan internațional. Au urmat traduceri ale primelor două cărți în diferite limbi, și Toshikazu Kawaguchi a devenit un nume ‘fierbinte’ pe piețele internaționale de carte. În România, îl publica Editura LITERA în cadrul colecției buzz-BOOKS. Traducerea impecabilă și notele discrete și utile îi aparțin Iolandei Prodan. Ediția românească are și o frumoasă copertă originală al carei autor este Bogdan Mitea.
Ce ați face daca v-ați putea întoarce în trecut? Nu pentru multă vreme, ci doar pentru câteva minute, poate o jumătate de ora. Până nu se răcește cafeaua, ceașca de cafea fierbinte turnată de Kazu, chelnerița micii cafenele ‘Funiculi Funicula’ din Tokyo. Mai sunt câteva condiții restrictive impuse celor care aleg să facă această călătorie. Un singur astfel de salt în timp este permis fiecărei persoane. Trebuie să te așezi pe un scaun anume și să nu te miști de pe el pe durata călătoriei. Nimic din ceea ce faci în trecut (dacă aceasta este direcția călătoriei, căci ea este posibilă și spre viitor) nu poate influența prezentul. Paradoxurile temporale cu care suntem obișnuiți din alte cărți sau filme care se ocupă de călătoriile în timp sunt cumva evitate, dar se naște o întrebare care îi va preocupa pe eroii cărții și pe cititori: ce rost are o călătorie în timp dacă nu putem schimba nimic în prezent? Toshikazu Kawaguchi va da răspunsul în carte (și în cărțile care urmează din acest ciclu) folosind peripețiile eroilor săi.
Structura dramatică a textului este ușor de recunoscut în acest prim roman. Întreaga acțiune se petrece în decorul micii cafenele. Unitatea de spatiu este mai mult decât riguros respectată, în schimb timpul are cu totul alte dimensiuni decât în convențiile clasice. Decorul pare să fie în afara timpului chiar dacă în fapt întreaga tematică este legată de joaca cu timpul:
‘Cafeneaua de la subsolul clădirii … nu avea ferestre. Șase lustre cu abajur atârnate de tavan și o lampă prinsă pe peretele de lângă intrare luminau cafeneaua într-o nuanță retro, de sepia. Daca nu aveai ceas, nu știai dacă afara era zi sau noapte. Trei orologii vechi tronau pe un perete, dar limbile de pe cadrane arătau trei ore diferite…’ (pag.6)
‘… Petele apărute de-a lungul timpului pe pereții acoperiți cu un strat de argilă de culoarea făinii din boabe de soia prăjite – o nuanță caldă, de bej palid – învăluiau cafeneaua într-o aură retro, foarte liniștitoare. Afară era zi, dar în cafeneaua fară ferestre timpul încremenise sub lumina de culoarea sepiei a lămpilor – era o atmosferă retro, relaxantă.
Atât de răcoare era în cafenea, încât Kotake căută cu privirea un aparat de aer condiționat. Nu găsi nimic ce ar semăna cu o instalație modernă, ci doar un singur ventilator atârnat de tavan, rotindu-și leneș paletele de lemn. Vrând să deslușească misterul aerului răcoros, îi întrebă pe Nagare și Kei, dar cei doi soți i-au dat amândoi același răspuns neconvingător: “Așa a fost dintotdeauna …” (pag. 102-103)
Nu există nicio explicație și nu este descrisă nicio mașinărie care să înlesnească salturile temporale. Ne aflăm într-un spațiu fantastic, în absența vreunui element științific. Există însă o poțiune magică, și aceasta – fiind vorba despre o cafenea – este, desigur, cafeaua. Lichidul negru, aromat și fierbinte îi induce pe călători în starea de tranziție, iar temperatura sa servește de referință pentru măsura timpului petrecut la destinație. Procedeul de preparare este descris în termeni care și-ar găsi firesc locul în cartea domnului Gheorghe Florescu, magicianul bucureștean al cafelei:
‘Soțul lui Kei obișnuia să prepare cafeaua la sifon. Turna apa fierbinte într-un vas ce semăna cu cele folosite în laboratoarele de chimie, pe care-l încălzea cu o lampă de alcool, pusă sub al doilea vas. Aburul apei fierbând urca, infuzând cafeaua măcinată pusă în pâlnia superioara. Pentru clienții fideli așa cum era Kotake, care voiau să savureze gustul și aroma cafelei preparate manual, Nagare folosea o altă metodă: într-un filtru din hârtie pus într-o pâlnie de sticlă sau ceramică peste o cafetieră de sticlă, punea cafea proaspăt măcinată, peste care turna încet apa fierbinte, într-un jet subțire.
Pentru Nagare, cea de-a doua metodă era mult mai ușoară, căci controlând temperatura apei și felul în care turna apa fierbinte, putea tempera mai bine gustul amar și aciditatea infuziei. În cafeneaua liniștită în care niciodată nu se auzea muzică de fundal, te puteai bucura de picuratul delicat al lichidului infuzat în cafetieră. Auzind susurul picăturilor de cafea cazând din infuzator, pe chipul lui Kotake înflori un zâmbet – așa îi placea să se bucure de trecerea timpului.’ (pag. 160-161)
Ce simte cea sau cel care întreprinde călătoria? În viziunea lui Toshikazu Kawaguchi, eroii săi trăiesc o experiență nu foarte diferită de cea unei halucinații onirice, cauzate de droguri:
‘Din ceașca plină de cafea se ridica un fuior de abur și, odată cu el, totul din jur începu să se distorsioneze și să unduiască. “E doar o iluzie”, își spuse asistenta. “Nu cumva paharul cu cele “șapte fericiri” își face efectul tocmai acum? Se înșela, fiindcă ce urma fu mult mai puternic decât o simplă amețeală. Trupul îi șerpuia prin aer până când se transforma în aburul ce ieșea din ceașca de cafea. Totul din jurul ei se unduia pe verticală curgând ca un fluid. Învăluindu-i corpul metamorfozat într-un fuior de abur de cafea, timpul se grăbea spre trecut. Închise ochii, dar nu de teamă. Daca era adevărat că putea ajunge din nou în trecut, voia să fie pregătită sufletește.’ (pag. 118-119)
În spațiul unic al cafenelei, acolo unde au loc jocurile cu timpul, se regăsesc de-a lungul cărții un număr mic de personaje, pe care cititorii ajung să le cunoască și să le însoțească în trăirile și în salturile lor în timp: patronul cafenelei și soția sa care așteaptă un copil în pofida constituției ei firave și bolnăvicioase; chelnerița aflata la dispoziția clienților acum, dar și atunci când călătoresc în trecut și în viitor; perechea care se desparte pentru vreme îndelungată din cauza călătoriei profesionale a bărbatului și care poate se va reuni în viitor; proprietara unui bar din apropiere care se ascunde permanent de sora ei care îi amintește trecutul de care a fugit, trecut care amenință să o ajungă din urmă; femeia îmbrăcată într-o rochie din afara modei și a timpului, care ocupă mai totdeauna scaunul magic. O parte dintre aceștia vor întreprinde cele patru călătorii în timp descrise în acest prim volum al ciclului de cărți. Regulile impun ca saltul în timp să nu afecteze în vreun fel prezentul. Dar trecutul? Dar viitorul? Cititorii vor afla răspunsul în carte.
Evitarea paradoxurilor temporale este unul dintre aspectele cele mai interesante ale genului literar care se ocupa de călătoriile în timp. Toshikazu Kawaguchi rezolvă această problemă prin codul de reguli care guvernează salturile în trecut și în viitor din cartea sa, dar și în descrierea acestora exista o doză de ambiguitate intenționată. Nu toate regulile sunt cunoscute și dezvăluite tuturor personajelor de la început, și unele dintre ele sunt formulate mai vag sau au un grad de ambiguitate deschis interpretărilor. Sunt convins că vom afla lucruri noi despre aceste reguli în volumele următoare ale ciclului.
‘Întotdeauna un lanț de întâmplări va împiedică schimbarea prezentului. Să presupunem că un bărbat venit din viitor intră în cafenea înarmat și rănește grav un alt client. Nu contează daca l-a împuscat cu premeditate sau din greșeală. Daca cel rănit e din viitor, nu poate muri nici dacă ar fi împușcat direct în inimă, fiindcă scena se petrece în prezent.
Lanțul de evenimente ar începe după ce Kazu sau oricine altcineva din cafenea ar chema ambulanta și ar suna la poliție. Ca prin minune, ambulanța n-ar fi prinsa în nici un anbuteiaj în drum spre cafenea și, strecurându-se pe străzi lăturalnice, ar parcurge în timp record distanța de la centrul de urgență la cafenea și de la acesta la spital. La spital, echipa de medici de urgență ar susține că nu-l poate salva. Coincidența ar face că, tocmai în acea zi, un chirurg de renume mondial să viziteze spitalul și l-ar opera pe pacientul împușcat. Chiar dacă bărbatul împușcat ar avea o grupă rară de sânge, printr-o altă coincidență, s-ar afla că spitalul are stocuri suficiente cu lichidul vital. Echipa de intervenție s-ar dovedi a fi excepțională și operația s-ar finaliza cu succes. Mai târziu, chirurgul ar spune că pacientul nu ar fi supraviețuit dacă ambulanța ar fi întârziat un minut sau dacă glonțul ar fi pătruns un milimetru mai aproape de inimă. Toate cadrele medicale implicate în operație ar spune că a fost o minune. Nu e o minune, e puterea regulii. Doar regula hotăraște daca cel împuscat supraviețuieste sau moare.’ (pag.156-157)
Cum se explică farmecul cărții și succesul înregistrat în rândul cititorilor japonezi și din întreagă lume? Am apreciat în mod deosebit două aspecte. Primul este legat de personaje. Chiar dacă ele provin dintr-o lume specifică, trăirile lor sunt firești și universale. Dragostea, întâlnirile și despărțirile, confruntările cu bolile și cu moartea, revoltele tinereții și regretele care vin odată cu avansarea în vârstă – toate acestea sunt sentimente pe care cititorii le pot înțelege și cu care pot intra în rezonanță. Există ceva în plus în personajele create de Toshikazu Kawaguchi – empatia reciproca și dorință de a se ajuta unele pe celelalte. Grupul de câteva personaje din roman devine un microcosmos de oameni cărora le pasă unii de alții, deoarece și scriitorului îi pasă de ele, și această empatie se transmite și cititorilor. Al doilea aspect care m-a atras este tocmai japonismul unora dintre aspectele descrise, de la elemente de decor până la automatismele de limbaj. Călătoriile mele în Japonia (doar puține – trei – până acum, dar sper la mai multe în viitor) mi-au expus o cultură în care gestul are o valoare simbolică, în care comportamentul ceremonial are rădăcini în respectul față de om dar și față de ierarhii universal acceptate, în care este căutată armonia cu natura și ambianța locuită. Prin detaliile specific japoneze, ‘Până nu se răcește cafeaua’ este o carte despre sentimente universale prezentată într-un ambalaj delicat și incontestabil nipon.
Toshikazu Kawaguchi a propus în ‘Până nu se răcește cafeaua’ o idee originala și a conceput un cadru care poate fi extins pentru călătorii viitoare. El a lăsat destule detalii deschise și o parte dintre personajele cărții așteaptă să se dezvolte și să se dezvăluie citirorilor în volumele următoare. Eu le voi căuta și le voi citi cu prima ocazie.