Una dintre lecturile recente care m-a captivat în mod deosebit a fost ‘Între violență și compasiune’, volumul publicat în 2018 de Ion Vianu, la editura Polirom. Volumul întregește imaginea pe care și-o formaseră despre omul și intelectualul Ion Vianu cititorii cărților sale precedente de memorialistică, dar perspectiva acestei cărți este diferită. Ion Vianu trece în revistă cei peste 40 de ani de carieră ca profesionist al psihiatriei, în condițiile diverse oferite de sfârșitul de secol 20 și sub ordinile sociale diferite în care i-a fost dat să trăiască și să-și exercite profesia. Este un volum care îmbină memorialistica în sensul ei cel mai nobil și personal cu reflecții despre rolul psihiatriei și al psihiatrului în viața modernă și în societate. Am scris deja despre această carte în altă parte, dar am păstrat intenționat pentru acest articol al rubricii CHANGE.WORLD ultimul capitol căruia Ion Vianu îi da titlul ‘Și acum?’. Este vorba despre un epilog în care psihiatrul și eseistul abordează viitorul, evoluția omului și a societății, a științei medicale și a psihiatriei, în condițiile schimbărilor accelerate determinate de evoluțiile (sau dacă vreți, revoluțiile) tehnologice. Cum multe articole ale rubricii mele se ocupă exact de această tematică, cred că este interesant să trecem în revista câteva dintre concluziile doctorului Ion Vianu și să comparam citirile din bilele noastre respective de cristal.
În primul capitol al epilogului, intitulat ‘Sfârșitul Omului’, autorul abordează problematica postumanismului sau transumanismului. Spre deosebire de alti experți, care pun accentul pe transformările fizice rezultate din transplanturi și hibridizare, Ion Vianu pleacă de la definirea esenței umanului: omul este caracterizat de dorință spre deosebire de animal care are nevoi, și componentele acesteia sunt sexualitatea gratuită (fără scop reproductiv), limbajul și civilizația. Intrarea în postuman sau transuman nu va însemna ieșirea de sub imperiul dorinței. Transumanul lui Dante înseamnă unirea mistică cu Divinitatea, cel a lui Nietzsche negarea radicală a Divinității, iar pentru contemporanul nostru Yuval Noah Harari aspirația omului de a deveni concurent al Divinității – Homo Deus. Cât timp însă există dorință, va exista uman. Extrapolând, așa va fi chiar și în reprezentările utopice sau distopice în care gândirea se desprinde de corp și viața umană este prelungita în mod virtual de un creier menținut artificial în funcțiune, sau de avatarul propriilor noastre gânduri și simțiri de-a lungul vieții, înregistrate și păstrate pe media digitală.
Capitolul intitulat ‘Schimbări legate de evoluția tehnologică’ abordează, printre altele, un subiect des discutat și în acest spațiu, cel al impactului Internetului, în general, și al rețelelor sociale, în particular, asupra relațiilor interumane. Ion Vianu ajunge la concluzii foarte apropiate de ale mele, ceea ce este remarcabil, deoarece abordăm problematica venind din domenii de expertiză foarte diferite. Îmi permit aici să-l citez, căci aș putea contrasemna fiecare cuvânt: ‘A spune că internetul crește solitudinea este a te lipsi de anumite nuanțe. Internetul, prin rețele, creează alt tip de relații. Se poate obiecta că aceste relații sunt superficiale, lipsite de elementul esențial al contactului direct, fizic. Dar ele pot reuni, după afinități, indivizi care nu s-ar fi întâlnit altfel niciodată. Socializarea prin rețele nu este global condamnabilă. În schimb, este intens adictivă prin facilitatea cu care se stabilește și prin faptul că poate absorbi tot timpul individului, creând un stil de viață alternativ.’ (pag. 239). Realitatea zisă virtuală duce la situații reale și confuzia dintre cele două realități este posibilă. Uneori, confuziile acestea pot fi fatale. În cazul unora dintre asasinatele în masă din școlile americane, asasinii păreau a nu face diferența între jocurile video violente și situația reală în care apăsarea pe trăgaci rănea sau ucidea oameni. Realitatea virtuală devine în aceste cazuri o stare patologică oniroidă creată și întreținută artificial. Terapeuții de azi și de mâine au și vor avea ca misiune prioritară definirea criteriilor și limitelor ‘realității reale’.
Lumea va arăta diferit în viitor nu numai din cauza revoluției informatice, ci și datorită marilor migrații care au fost și vor fi o permanență a istoriei umane. Unul dintre articolele viitoare ale rubricii CHANGE.WORLD se va ocupa de istoria migrațiilor și amestecurilor de populație în Europa, încercând să aducă în discuție întrebarea ‘cine sunt europenii?’, în lumina ultimelor descoperiri ale arheologiei, dar și ale geneticii. Până atunci însă, lectura analizei lui Ion Vianu mi-a ridicat câteva semne de întrebare. Anticipând că omul viitorului nu va fi lipsit de trăiri și reacții emoționale, autorul prevede o extrapolare a ‘ciocnirii civilizațiilor’, preconizată cu câteva decenii în urmă de Huntington la nivelul individual al oamenilor născuți din procesele de metisaj. Acestea, pe de-o parte, vor spori potențialul uman și originalitatea culturală, pe de altă parte, vor genera conflicte interioare. Existența metisa va fi mult mai furtunoasă, marcată de conflicte sociale și personale, multiculturalismul devenind o contradicție internă specifică unui mare număr de indivizi. Am unele rezerve asupra acestei viziuni. Este drept, nu sunt un mare adept al aplicării teoriilor lui Huntington nici în spațiul politic, dar în acest caz, experiența mea individuală este că persoanele rezultate din metisaj se încadrează cu relativă ușurință în mediul social, imune fiind în multe cazuri prejudecăților și sensibilităților exacerbate de mediile sociale omogene din punct de vedere național. Poate că sunt exagerat de optimist, dar mi se pare cel puțin la fel de probabil ca metisajul să pulverizeze mai degrabă decât să accentueze conflictele civilizaționale interioare dintre strămoșii fiecărui viitor metis.
În ce măsură viitorul va reuși să țină cont de necesitățile private ale fiecărui individ în condițiile societății cibernetice? Va fi resimțit multipsihismul, latura individuală a multiculturalismului, ca un lux pe care societatea nu și-l va putea permite? Evenimentele ultimelor luni au demonstrat că, în condiții extreme, cum ar fi lupta împotriva pandemiei, supravegherea electronică nu numai că se dovedește utilă, dar poate fi considerată indispensabilă. Pe de altă parte, progresele inteligenței artificiale pot avea ca rezultat prescrierea de tratamente medicale, inclusiv psihiatrice, individualizate, bazate pe datele rezultate din monitorizarea continuă, pe termen lung, a fiecărui pacient. Aici cred că Ion Vianu face o confuzie tipică multor neprofesioniști în informatică, expuși unei informații parțiale și uneori tendențioase despre Big Data. Datele, Big sau nu, sunt doar date, materie neutră, dar cu potențial exploziv, care poate fi folosită în scopuri bune sau rele. Demonizarea conceptului de Big Data este la fel de greșită, în opinia mea, precum demonizarea rețelelor sociale sau a Internetului de către unii astăzi, sau a tiparniței lui Gutenberg de către alții acum aproape 600 de ani. Pericolul nu constă în conceptul Big Data, ci în aplicabilitatea și scopurile în care sunt folosite tehnicile de înmagazinare și procesare a informațiilor. Faptul că în lumea contemporană există regimuri care ar dori să controleze indivizii prin combinarea controlului conștiințelor cu stimularea dorințelor nu trebuie să prevină folosirea tehnicilor de inteligență artificială și de Big Data pentru tratamentele psihologice reactive și preventive. În legătură cu acestea din urma, mă întreb dacă Ion Vianu a văzut filmul din 2002 al lui Steven Spielberg ‘Minority Report’. Ar fi pasionantă o discuție pe marginea lui.
Revista Psychatric Times a publicat în luna iunie un articol semnat de doctorul Allen Frances despre viitorul psihiatriei în lumea post-pandemică. Fără îndoială, virusul a schimbat viața pacienților, dar și profesiunea de psihiatru. Cartea lui Ion Vianu este însă scrisă până în 2018, așa încât aceste aspecte vor fi reflectate poate doar într-o ediție viitoare. Deocamdată, reținem de la el previziuni și avertismente foarte serioase. Primul este legat de instituționalizarea psihiatriei. Această profesiune, care ar trebui să aibă în centru pacientul, a fost supusă în secolul său de existență unor puternice presiuni instituționale și în socialismul real, dar și în lumea liberă, sub forma breslelor și a școlilor de psihiatrie. În ambele sisteme, eroarea fundamentală este acceptarea concepției conform căreia instituția este deasupra adevărului. Uneltele psihiatrilor viitorului vor trebui să fie în serviciul individului. Poate că inteligența artificială va ajuta aici, căci ea ar putea detecta situațiile în care decizii (umane sau automate) sunt luate în favoarea instituției, și nu a individului. Normele morale trebuie lăsate întotdeauna în sarcina inteligenței naturale. ‘Nimic din ce este de domeniul valorilor morale (etice, estetice) nu trebuie să fie programat sau programabil… nu numai că știința nu desființează dezbaterea filosofică, dar o face din ce în ce mai necesară, mai utilă, pe măsură ce puterea mașinilor creste.’ (pag. 259). Nu pot decât să fiu de acord cu aceasta concluzie, aplicabilă nu numai psihiatriei, ci și tuturor ramurilor științifice influențate de revoluția informatică.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)