Articolul de astăzi a pornit de la o dilemă de terminologie. Investigam istoria disciplinei științifice care se ocupă de studiul virusurilor, când am realizat că nu sunt sigur care este termenul corect în limba română – virusologie sau virologie. Limbile engleză și franceză par să prefere varianta mai scurtă, dexonline le acceptă pe amândouă, dar majoritatea experților din România, inclusiv facultățile de medicină și instituțiile de specialitate, preferă virusologie. Deci virusologia este știința, ramură a microbiologiei, care studiază virusurile – structura, clasificarea și evoluția lor, modalitățile lor de a infecta și exploata celulele gazdă pentru reproducere, interacțiunea lor cu fiziologia și sistemul imunitar al organismelor gazdă, bolile pe care le provoacă, tehnicile de izolare, cultivare și utilizare în cercetare și terapeutică. Sunt virusologii medici sau cercetători? În primul rând, sunt medici care supraveghează diagnosticele, tratamentele și prevenirea infecțiilor virale. Unii dintre ei sunt și oameni de știință, implicați în cercetări cu privire la diverse aspecte ale virușilor. Un virusolog poate fi deci atât un om de știință, cât și un medic.
Istoria ne oferă de multe ori lecții interesante și importante, pe care suntem, desigur, liberi să le ignorăm pe propria noastră răspundere. Ca și în multe alte domenii ale științei și vieții, omenirea a parcurs un proces iterativ îndelungat până la descoperirea existenței virusurilor și studierea lor sistematică. Bolile și infecțiile erau cunoscute încă din vremea antichității, evreii, grecii, romanii și locuitorii sub-continentului indian lăsând și mărturii scrise în această privința. Biblia menționează plăgile din perioada exilului în Egipt, și Tucidide descrie amănunțit epidemii în vremea războaielor peloponeziene din Grecia, care se pare că erau, de fapt, pandemii, răspândindu-se și în Roma. Cauzele acestora au fost atribuite pedepselor divine pentru decăderile morale ale indivizilor și societății, vrăjitorilor, dar și unor cauze fiziologice legate de echilibrul lichidelor vitale sau prin propagarea mirosurilor neplăcute (‘miasmă’). Marea ciumă din secolul 14 și dispariția unor întregi populații din Americi în perioada conchistadorilor au accelerat căutarea cauzelor și metodelor de prevenire a epidemiilor. Asocierea cu igiena personală și colectivă a fost pentru început intuitivă, dar ea avea să ducă la primele studii sistematice care deschideau calea microbiologiei.
Respectabilul titlu de ‘părinte al microbiologiei’ îi revine lui Antonie van Leeuwenhoek din Delft (1632-1723), unul dintre savanții epocii de aur a științei și tehnologiei olandeze. Descoperirea a fost, ca multe altele în istoria științei, întâmplătoare. Van Leeuwenhoek explora cu ajutorul microscoapelor (o noutate în epocă, la a căror apariție și utilizare contribuise și el) care sunt originile mirosurilor și gusturilor mirodeniilor. Examinarea boabelor de piper în soluție a dus la descoperirea unor minuscule sfere rigide în mișcare, ceea de dovedea că este vorba despre organisme vii. Așa au fost detectate primele bacterii – studiile ulterioare ale olandezului identificând și microbii, celulele roșii și spermatozoizii. Microbiologia se născuse, dar legătura cauzală cu producerea bolilor și propagarea acestora avea să devină clară doar pe la începutul secolului 19. Bacteriologia a fost acceptată științific numai spre sfârșitul secolului 19, prin studiile unor savanți ca Pasteur și Koch, și avansul ei de aproape un secol în raport cu virusologia este datorat în primul rând dimensiunilor. Virusurile sunt cu câteva ordine de mărime mai mici decât bacteriile și observarea lor vizuală nu a fost posibilă până la apariția microscopului electronic. Este și motivul pentru care măștile (inclusiv faimoasele N95) sunt eficiente în majoritatea cazurilor în filtrarea bacteriilor, dar nu și a virusurilor.
Orașul Delft pare să joace un rol important în istoria noastră. Dacă virusologia are și ea un savant care își revendică titlul de ‘părinte’, acesta îi revine unui alt cercetător olandez, Martinus Beijerick, care a trăit între 1851 și 1931 și și-a desfășurat o mare parte din activitate în laboratorul de microbiologie al Universității din Delft. Problema care îi preocupa pe savanții din acest domeniu la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20 era identificarea agenților care produceau boli, aveau dimensiuni de până la 1000 de ori mai mici decât bacteriile, penetrând filtrele de porțelan inventate de Charles Chamberland la Institutul Pasteur, dar care nu erau observabili cu microscopul optic. Doi alți cercetători, olandezul Adolf Mayer și rusul Dmitri Ivanovski, studiaseră deja o boală care afecta plantațiile de tutun, dar ii atribuiseră o origine bacteriană. Beijerick a fost primul care identificat corect sursa într-un ‘lichid contagios viu’, pe care l-a numit cu termenul latin pentru otravă – ‘virus’. A fost probabil un caz unic în istorie, în care tutunul a adus o contribuție benefică majoră la dezvoltarea medicinei. Inventarea în 1931 a microscopului electronic, de către inginerii germani Ernst Ruska și Max Knoll, a dus în scurtă vreme la confirmarea teoriei existenței virușilor care, de altfel, se încadra foarte bine în teoria germenilor care devenise mantra acceptată de microbiologie. Câțiva ani mai târziu, biochimistul american Wendell Stanley avea să observe microscopic și să documenteze structura proteinică a virusurilor și existența acidului ribonucleic (ARN). După alți câțiva ani, această descoperire avea să ducă la descoperirea acidului dezoxiribonucleic (ADN), care deschidea calea geneticii moderne. Wendell Stanley a fost primul savant a cărui contribuție a fost recunoscută pe plan internațional, el primind în 1946 Premiul Nobel pentru Chimie.
Virusologia a parcurs în mai puțin de un secol un ciclu caracteristic cunoașterii și disciplinelor științifice, de la definirea problemei, emiterea teoriilor empirice, crearea instrumentelor specifice de cercetare, filtrarea teoriilor pe baza datelor experimentale furnizate de instrumentație, structurarea disciplinelor, crearea domeniilor aplicative. Pe drum, au fost parcurse etape importante care au inclus clasificarea virusurilor după metoda de multiplicare (bazată pe ARN, bazată pe ADN, transcriere inversă – retrovirusuri) și structurarea disciplinelor specifice: patologiile virale, metodele de diagnosticare și testare, imunologia antivirală, inclusiv crearea de vaccinuri, terapia virală, metodele de control ale epidemiilor virale. Toate acestea s-au desfășurat până la sfârșitul anului 2019, în coordonare și concurență cu multe alte ramuri științifice, tehnologice și ale medicinii. Anul 2020 a adus însă în prim plan importanța virusologiei în condițiile unei crize globale de mari proporții. Viitorul își va spune cuvântul în ceea ce privește eficacitatea metodelor diferite cu care sistemele de sănătate naționale au răspuns crizei și felul în care acestea au colaborat sau nu între ele. Câteva state, prea puține, au fost pregătite pentru asemenea evenimente, toate au fost surprinse de proporțiile lor.
Ce putem învăța din istorie? Cum trebuie să ne pregătim pentru viitoarele evenimente de acest fel? Unul dintre articolele interesante pe această temă a fost publicat la 23 aprilie de revista ‘The Economist’ și este semnat de Bill Gates. Magnatul american întemeietor al companiei Microsoft este unul dintre puținii care au avertizat cu câțiva ani în urmă în legătură cu pericolele epidemiilor și a donat sume uriașe pentru cercetare în domeniul medical și al sănătății publice în diferite locuri ale planetei. Începe prin a ne avertiza că lucrurile nu vor reveni poate niciodată la ‘normal’. Estimarea sa despre apariția unui vaccin pentru COVID-19 este similară cu a majorității experților – nu mai devreme de a doua jumătate a lui 2021. În același timp, Bill Gates atrage atenția asupra unui alt tip de vaccinuri, cele numite mRNA, care pot să ‘educe’ ARN-ul din sistemele noastre imunitare cum să răspundă infecțiilor virale. Alte două domenii unde sunt așteptate realizări științifice care pot preveni propagarea și grăbi vindecarea sunt legate de teste portabile care să fie accesibile tuturor și distribuite prin sistemele de sănătate, similar felului în care se fac astăzi acasă testele de sarcină, și medicația antivirala, domeniu care se află în întârziere față de cea antibacteriologică, deoarece infecțiile produse de bacterii au fost considerate până acum mai puțin nocive. Gates mai atrage atenția asupra unui aspect – este necesară cooperare și coordonare internațională pentru prevenirea viitoarelor pandemii și lupta împotriva lor, dacă ele apar. În loc de manevre militare, Gates propune ca în viitor să fie organizate jocuri strategice internaționale de prevenire și combatere a pandemiilor. Virusurile nu țin cont de frontiere și cheia victoriei împotriva pandemiilor viitoare stă în investiții în cercetarea și producerea de mijloace de prevenire și tratament, circulația liberă a informației și în cooperare, nicidecum în izolare.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)