Aniversarea jumătății de secol de la primii pași ai omenirii pe un alt astru a ocupat, cu o săptămână în urmă, atenția unei mari părți a presei, a programelor de televiziune și a discuțiilor pe forurile internetice. Au fost proiectate filme documentare mai vechi sau mai noi, eroii acelor zile de vară din 1969 care mai sunt printre noi s-au bucurat din nou de atenția publicului și și-au împărtășit amintirile, au fost publicate și au avut loc câteva dezbateri interesante despre reluarea programelor de explorare spațială care includ o nouă serie de aselenizări în deceniul care urmează și transformarea Lunii într-o bază de pregătire și de lansare a expedițiilor spațiale spre alte planete ale sistemului solar, prima țintă fiind planeta Marte. Cei care am avut șansa să trăim acea noapte de neuitat și transmisia directă, care a unit și fascinat atunci întreaga planetă, am împărtășit amintiri de genul ‘unde eram în noaptea de 20 iulie 1969?’. Până și posturile de televiziune americane CNN și Fox News care, de obicei, prezintă viziuni complet diferite ale actualității, de parcă ar fi vorba despre două lumi diferite cu repere geografice comune și personaje care întâmplător au aceleași nume, s-au aflat într-un rar moment de simultaneitate, onorând expediția care, cu 50 de ani în urmă, a marcat începutul explorării altor corpuri spațiale și victoria Statelor Unite ale Americii asupra sovieticilor în cursa către Lună. S-ar părea că Apollo 11 este un subiect care întrunește consensul tuturor. Chiar așa să fie?
O cercetare mai atentă a celor publicate în jurul datei de 20 iulie demonstrează că, pe lângă materialele festive mai mult sau mai puțin interesante, aniversarea jumătății de secol de la primii pași ai lui Neil Armstrong și Buzz Aldrin pe Lună a prilejuit și o readucere în discuție a diferitelor teorii ale conspirației, care neagă realitatea celor petrecute în acele zile (și desigur, a celor cinci expediții Apollo care au urmat cu succes, până la Apollo 17 din 1972, ultima misiune a programului). Sondajele de opinie indică în mod consecvent că în jur de 5% din publicul american crede că astronauții americani nu au ajuns niciodată pe Lună, că imaginile filmate și transmise în direct cu 50 de ani în urmă au fost realizate în studiouri secrete, poate chiar în regia lui Stanley Kubrick. În afara Americii, și mai și. Un britanic din șase este convins că aselenizarea lui Apollo 11 a fost o înscenare. Este de presupus că procentajele sunt mai ridicate în alte țări ale lumii. Alături de teoriile conspirației legate de contactele cu extratereștrii ascunse de guverne, și de cele care susțin că evenimentele de la 11 septembrie 2001 nu au fost atacuri teroriste, ci înscenări, sau poate demolări controlate, ‘conspirația Apollo 11’ este una dintre cele mai populare.
Teoriile conspirației au o tradiție istorică bogată. Evenimente mai mult sau mai puțin misterioase au fost explicate istoric prin ipoteze sau teorii care includeau un element de planificare secretă (conspirație) și fiind atât de secret, desigur, nu putea fi dovedit. Aura de mister a conspirațiilor a fost folosită ca pretext pentru a respinge logica faptelor sau a probelor necesare argumentației. În unele cazuri, au fost inventate și probe false în scop de manipulare – exemplul cel mai cunoscut fiind ‘Protocoalele înțelepților Sionului’, un fals antisemit zămislit de poliția secretă țaristă, pentru a justifica teoria conspirației conform căreia o organizație secretă a evreilor ar încerca să domine politica lumii. Dictatorilor, dar și unora dintre politicienii populiști de ieri și de azi, le-au plăcut și le plac, au folosit și folosesc teoriile conspirației. Scriitorul american Jesse Walker, editor la revista ‘Reason’ și autor al mai multor cărți care se ocupă de acest subiect, a identificat cinci categorii de teorii ale conspirației: cele despre ‘dușmanul din afară’, care atribuie evenimente și fenomene unor factori externi; cele despre ‘dușmanul din interior’, care aruncă responsabilitatea pe seama unor conspiratori interni rău-voitori; cele despre ‘dușmanul de sus’, care îi privesc cu suspiciune pe guvernanți sau pe cei bogați și puternici; cele despre ‘dușmanul de jos’, conform căreia categoriile sociale inferioare complotează pentru a răsturna ordinea socială; și, în fine, ‘teoriile angelice’, conform cărora forțele binelui veghează din umbră pentru a ajuta omenirea în situațiile în care o ia razna. Conspirația Apollo 11 aparține evident categoriei ‘dușmanului de sus’, fiind grefată pe neîncrederea americanilor în guvern și instituțiile sale, implicită culturii politice, dar și culturii populare americane. Merită menționat că respectiva categorie de teorii și conspirațiile imaginate în această direcție au generat câteva cărți și filme de ficțiune foarte interesante, inclusiv serialul de televiziune „Dosarele X”, care este, în opinia mea, unul dintre cele mai captivante seriale de science-fiction create vreodată.
Îndoielile legate de ceea ce întreaga planetă văzuse în transmisie directă, pe ecranele televizoarelor, au început la scurt timp după zborul lui Apollo 11. În filmul ‘Diamonds Are Forever’ din seria James Bond, realizat în 1971, apărea deja o glumă legată de ‘falsa aselenizare’. Au urmat și alte filme dedicate cu totul aceleiași teme, cum ar fi comedia ‘Moonwalkers’ din 2015 sau thrillerul ‘Operation Avalanche’ din 2016. Cartea de căpătai a teoriilor conspirației Apollo 11 a apărut însă foarte curând după evenimente, în 1976, și s-a bucurat de atunci de numeroase re-editări. Se numește ‘We Never Went to the Moon: America’s Thirty Billion Dollar Swindle’ (‘Nu am ajuns niciodată pe Lună: Escrocheria americană de 30 de miliarde de dolari’) și a fost scrisă de Bill Kaysing (1922 – 2005), considerat părintele ‘teoriei farsei Apollo 11’. Kaysing lucrase între 1956 și 1963 ca autor de documentație tehnică la Rocketdyne, una dintre companiile care furnizau pentru NASA rachete dedicate programelor Gemini și Apollo. În carte, el pretinde că toate zborurile din programul Apollo au fost înscenări, astronauții din misiunile succesive rămânând în orbita circumterestră, transmisiile directe de pe Lună fiind, de fapt, reluări ale unor scene simulate în studiouri. În atmosfera de neîncredere față de guvern, care domina politică americană după dezvăluirea documentelor Pentagonului legate de implicarea Americii în războiul din Vietnam și, mai ales, după cazul Watergate care a dus la demisia președintelui Richard Nixon, bazaconiile susținute de Kaysing au avut o priză imediată la o parte semnificativă din publicul american. Ele au fost preluate și dezvoltate cu alte argumente pseudo-științifice în anii și deceniile care au urmat, și sunt păstrate și recirculate periodic pe Internet până astăzi.
Phil Plait (născut în 1964) este un astronom și autor de cărți de popularizare, cunoscut sub numele de ‘Bad Astronomer’ (astronomul cel rău). În 2001, când studiourile de televiziune Fox Broadcasting au difuzat un film cu titlul ‘Conspiracy Theory: Did We Land on the Moon?’ (‘Teoria Conspirației: Într-adevăr am aselenizat?’), Plait a publicat o analiză detaliată, răspunzând punct cu punct obiecțiilor ridicate de conspiraționiștii mai vechi sau mai noi. Câteva exemple. Cum se face că drapelul american din transmisia televizată pare să fâlfâie, când se știe că pe Luna nu există atmosferă sau vânt? Răspuns: pentru ca steagul să apară desfășurat, el avea inserată o sârmă, și mișcarea este o oscilație produsă de mâna astronautului. De ce au rămas în sol amprente ale încălțămintei astronauților, dar nu și ale modulului lunar? Răspuns: Modulul lunar avea ‘picioare’ late, care distribuiau greutatea pe o suprafață mult mai mare și reduceau presiunea sub limita necesară lăsării de urme în praful lunar. De ce, în lipsa atmosferei, nu apar în imagini stelele? Răspuns: Luminozitatea solului în lumina solară și rezoluția camerelor de luat vederi din acea perioadă făceau că stelele să nu poată fi vizibile. Misiunile ulterioare au fotografiat în schimb câteva splendide ‘răsărituri de Pământ’. ș.a.m.d.
O prietenă cu care discutăm despre tematica acestui articol îmi scria: ‘Toate teoriile conspirației sunt stupide. Și această afirmație nu este o teorie a conspirației.’ Înclin să adaug că sunt și periculoase. Există astăzi o tendință de rebeliune împotriva normelor, convențiilor, metodelor și stilurilor acceptate. Pe plan politic, această tendință a dat naștere populismului demagogic, care contestă statisticile și realitățile, în favoarea ‘adevărurilor alternative’. Când avem însă de-a face cu cercetarea științifică, nu putem accepta acest relativism. Pluralismul de opinii este binevenit în condițiile în care cei care exprimă opiniile sunt în aceeași măsură de educați și se bazează pe fapte și realități. Teoriile conspirației se bazează în cea mai mare parte a cazurilor pe ipoteze care, prin definiție, nu pot fi demonstrate sau verificate, căci conspiratorii ar controla informația și ar suprima dovezile. Poluarea mediului înconjurător și încălzirea globală pun întreaga planetă și existența speciei umane în pericol. Soluțiile alternative de supraviețuire implică explorarea și colonizarea spațiului cosmic. Vom exista numai dacă o parte dintre noi se vor desprinde de Pământ. A recunoaște și a onora pasul gigantic făcut de omenire acum 50 de ani, prin intermediul astronauților programului Apollo, este nu numai un semn de respect față de contribuția acestora, dar și o rampă de lansare pentru viitorul nostru.