‘Marjorie Prime’ este unul dintre cele cinci filme pe care le-am văzut în ediţia din acest an a Festivalului Internaţional de Filme de la Haifa. Cinci filme de provenienţe diferite, aparţinând unor cineaşti de naţionalităţi diferite, tratând aparent teme diferite: un film de la Hollywood despre îmbătrânire şi despre opţiunile oferite de tehnologiile moderne (holograme, avataruri) în lupta cu bolile vârstei; un film de ‘horror’ german care transformă peisajul mirific al Elveţiei într-o ameninţare; un documentar românesc despre responsabilitatea individuală în cele mai negre timpuri ale istoriei noastre naţionale; o drama pasională naturalistă filmată în alb-negru plasată în Ungaria înfrântă de după primul război mondial; cel mai recent produs al unui regizor grec specialist în filme care atacă la rădăcina tabu-uri ale societăţii şi familiei moderne. Şi totuşi aceste cinci filme, alese după criterii personale de calitate şi de disponibilitate în calendar au şi un filon comun. În toate apar personaje ale căror existenţe sunt încercate de factori exteriori care pun sub semnul întrebării certitudinile vieţilor lor: în unele cazuri istoria, în alte cazuri accidentele, bolile şi vârsta, şi în toate demonii interiori care aşteptau semnalul trezirii pentru a ataca şi dinăuntru. Şi încă ceva. Niciunul dintre aceste filme nu se lasă încadrat cu uşurinţă în genurile cunoscute. Chiar dacă vrem să le aplicăm o eticheta sau alta, ajungem repede la concluzia că trebuie să folosim etichete multiple, căci ele combină genurile şi stilurile şi în unele cazuri inventează unele noi.
sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4978710
‘Marjorie Prime’ poate fi considerat un film de science-fiction de un soi aparte. Regizorul filmului se numeşte Michael Almereyda, are 58 de ani şi’ fără a fi unul dintre numele cele mai consacrate ale Hollywood-ului, are la activ o un palmares cinematografic divers şi destul de interesant care include pe lângă filme cu acţiune şi vampiri, un ‘Hamlet’ plasat în New York-ul zilelor noastre şi o poveste romantică destul de reuşită care se petrece într-un New Orleans care încearcă să revină la normalitate după trauma uraganului Katrina. Aici este vorba despre o familie bine situată, care locuieşte în viitorul apropiat undeva la malul oceanului, şi care foloseşte tehnologia hologramelor şi a avatarurilor pentru a aduce lângă mama îmbătrânita şi atacată de boală lui Alzheimer o încarnare mai tânăra a soţului ei, de mult decedat, pentru a încerca să-i readucă din memoria în decădere evenimentele şi trăirile trecutului.
sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4978710/mediaviewer/rm2584230400
Despre această cumplită boală neurodegenerativă se ştie astăzi foarte mult şi foarte puţin. Diagnosticul şi simptomele sunt din ce în ce mai bine cunoscute, în cele mai mici detalii. Populaţia globului îmbătrâneşte şi cu aceasta procentul persoanelor afectate a crescut spectaculos în ultimele decenii. Cauzele exacte însă sunt necunoscute, sau ne-elucidate până la capăt. Ereditatea joacă un rol important în 70% din cazuri, dar nu este singura sursă. Tratamente încă nu există, nici măcar în lumea viitorului apropiat imaginată în ‘Marjorie Prime’. Ceea ce i se propune la începutul filmului eroinei principale nu este un tratament de vindecare, ci de încetinire a avansului bolii şi o încercare de a remedia temporar situaţia prin împrospătarea memoriei. Apariţia unor persoane aparent reale, îngheţate în timp la o vârstă trecută, nu rămâne însă fără impact şi asupra altor membri ai familiei. Pe măsură ce timpul trece, şi alţi membri ai familiei încep să aibă nevoie de compania avatarurilor. Mecanismele biologice continuă să-şi îndeplinească menirile lor, în timp ce partenerii lor virtuali rămân imuni la boli sau îmbătrânire. Nu însă şi încremeniţi în capacităţi. Scenariştii au dotat avatarurile din ‘Marjorie Prime’ cu elemente de inteligenţă arttificiala cu extindere cognitivă. Cu alte cuvinte, avatarurile învaţă, îşi îmbogăţesc informaţia despre propriul trecut (de fapt cel al oamenilor pe care îi reprezintă virtual), şi astfel îşi îmbunătăţesc interactia şi relaţiile cu oamenii şi între ei.
sursa imaginii http://www.agebrilliantly.org/4-habits-to-prevent-alzheimers-disease/
Combinaţia de tehnologii propusă de film nu este departe de realizabilitate. Cuvântul ‘avatar’ provine din limba sanscrită şi reprezintă încarnarea sub formă omenească a unei zeităţi (de exemplu Vishnu). Avatarurile în informatică au o semantică oarecum opusă – ele reprezintă imagini electronice (grafice de multe ori, dar pot fi şi abstracte) care în multe cazuri reprezintă persoane reale. Deci de la virtualul mitologic la încarnarea umană şi înapoi la virtualul digital. Tehnologia este pe larg folosită în programele de realitate virtuală şi aplicaţii derivate – de la jocuri la tehnici de colaborare şi şedinţe virtuale în timp real. Hologramele pot fi utilizate ca o formă de reprezentare a avatarurilor, în timp ce perfecţionarea transmiterii imaginilor combinată cu capacităţile sporite ale reţelelor de comunicaţie de bandă largă permit astăzi transpuneri la distanţă ale imaginilor tridimensionale în toate detaliile lor. Iar acestea pot aparţine unor persoane reale sau virtuale (sau, desigur, obiecte). Informaţia despre fiecare persoană de pe Pământ este şi ea din ce în ce mai detaliată în era lui ‘big data’. Fiecare dintre noi generează permanent informaţii grafice sau digitale despre unde suntem, cum arătăm şi cum ne îmbrăcăm, cu cine şi ce comunicăm, care este starea sănătăţii noastre, ce activităţi practicăm, etc.
sursa imaginii https://kaist455.com/2017/10/19/marjorie-prime-2017/
Pe măsură ce acţiunea avansează, se multiplică întrebările pe care ni le putem pune. De fapt ce suntem, noi, oamenii? corp? gânduri? o entitate pe care unii o numesc suflet? sau poate suntem doar amintirile pe care le lăsăm în urmă?
Nu voi dezvălui mai mult deoarece nu vreau să răpesc plăcerea vizionării celor care vor decide să vadă acest film. El poate fi interpretat ca o parabolă. Poate că este vorba despre perenitatea fiinţei umane, sau a omenirii însăşi. Într-o lume în care avatarurile sunt din ce în ce mai perfecţionate, şi capătă însuşiri care includ învăţarea şi auto-perfecţionarea, mai este loc şi pentru oameni? Precum roboţii, ei au potenţialul de a depăşi menirea pentru care i-am creat, cea de a ajută oamenii şi a le extinde forţele fizice şi intelectuale, şi pot deveni concurenţi la resursele limitate ale planetei. Când este trecut acest prag? Poate că de fapt este vorba despre perenitatea speciei umane într-o altă formă de încarnare? Filmul are un sfârşit pe care unii îl vor găsi pesimist, dar eu nu mă număr între ei. Din punctul de vedere al cinefilului am admirat povestea inteligent scrisă (adaptare a unei piese de teatru a lui Jordan Harrison) şi jocul excepţional al lui Lois Smith, Tim Robbins, Geena Davis. Recomandat!
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)