‘Iubirea cea de toate zilele’ pare o provocare ca temă, dar este un subiect care în fond este mai ușor de abordat decât pare. Mă voi ajuta în această argumentație cu câteva citate. ‘Dacă dragoste nu e, nimic nu e’ este fraza care încheie unul dintre cele mai închegate romane ale lui Marin Preda, ‘Cel mai iubit dintre pământeni’. Fraza este preluată, desigur, dintr-una din epistolele biblice ale Apostolului Pavel, și ea conclude confesiunea lui Victor Petrini, un om obișnuit prins în vâltorile vremurilor într-unul dintre cele mai întunecate și mai obsedante decenii ale istoriei noastre. Eroul trăiește o succesiune de eșecuri sentimentale și sociale, dar finalul nu este o înfrângere, atât timp cât exista credința în posibilitatea salvării prin iubire. Al doilea citat, mai lejer în aparență, este o strofă din cântecul ‘A Day Without Love’ al grupului pop londonez ‘Love Affair’. Ei cântau în 1968 cam așa:
‘But a day without love
Is a view with emptiness
And your love brings me happiness
I can’t stand a day without love’
Se poate trăi fară iubire? Măcar o zi? Ca de multe alte ori, am căutat răspunsul în filme. Am extras din cinemateca mea afectivă câteva filme care încearcă să răspundă întrebărilor. O concluzie comună din start este faptul că iubirea nu este niciodată banală și că ea poate îmbrăca forme neașteptate.
Primul film din această selecție este minunatul ‘Amélie’ sau ‘Fabulosul destin al lui Amélie Poulain’, filmul din 2001 al regizorului francez Jean-Pierre Jeunet. Eroina filmului, interpretată de Audrey Tautou, este o tânără care lucrează ca chelneriță într-o cafenea din Montmartre. Copil singuratic, crescut acasă datorită unei presupuse afecțiuni cardiace, Amélie își face din răspândirea binelui și a frumuseții un scop în viață. Întâlnind un mozaic de personaje excentrice, ea intervine în viețile acestora combinându-le și aranjându-le până când fiecare dintre cei din jurul său găsește sau regăsește iubirea. Desigur, până la urmă, o va întâlni și ea, chiar daca împlinirea iubirii înseamnă abandonarea singurătății. Ca spectator este greu să nu te îndrăgostești de personajul ei. Filmul a lansat cariera internațională a actriței al cărei profil a fost din ce în ce mai des comparat cel al celeilalte Audrey, Hepburn.
Cum ar arăta însă iubirea cea de toate zilele dacă toate zilele ar fi aceeași zi? Genul filmelor cu bucle temporale, în care personajele sunt condamnate să repete aceeași zi din viața lor a căpătat în limba engleză denumirea de ‘Groundhog Day’ după titlul filmului din 1993 regizat de Harold Ramis. Phil Connors, eroul principal al filmului, interpretat de Bill Murray, este un prezentator de buletine meteorologice la televiziune, un tip cinic care în timp ce prezintă evenimentul anual Groundhog Day din dezolantul orășel Punxsutawney, Pennsylvania, rămâne prins într-o buclă temporală, forțându-l să retrăiască în mod repetat data de 2 februarie. După ce trece prin faze în care face tot felul de nebunii, fapte rele și fapte bune, comite sinucideri ramase fară rezultat, Phil decide să o cucerească pe colega sa, Rita (interpretata de delicioasa Andy McDowell), care la început nu pare de loc dispusă să dea atenție avansurilor lui. Salvarea va interveni doar atunci când iubirea lor devine adevărată. Dragostea sparge și buclele temporale.
O formidabilă pereche de actori, Jim Carrey și Kate Winslet, este și cea distribuită în rolurile principale ale filmului ‘Eternal Sunshine of the Spotless Mind’, regizat în 2004 de Michel Gondry, pe un scenariu imaginat și scris de Charlie Kaufman, poate cel mai original scenarist al cinematografiei americane contemporane. Titlul filmului este un citat din poemul ‘Eloisa către Abelard’ scris în 1717 de Alexander Pope. Filmul combină elemente de science-fiction, dramă romantică și filosofie pentru a pune spectatorilor întrebări despre natura fizică și spirituală a memorie și a iubirii. Mulți dintre noi ne-am pus poate întrebarea – dacă ar fi să ne retrăim viața, am parcurge același traseu? Ne-am îndrăgosti din nou de aceeași persoană? Este ceea ce li se întâmplă lui Joel și Clementine, eroii filmului, a căror memorii sunt șterse succesiv în experimentele unei companii cu un nume sugestiv – Lacuna. Amândoi se trezesc în urma unui ‘reset’ al memoriei și se reîntâlnesc, dar vor retrăi ei aceleași sentimente? Merită să vedeți acest film plin de paradoxuri pentru a afla răspunsul la această întrebare și la multe altele declanșate de un scenariu inteligent cum numai Charlie Kaufman poate să scrie.
În epoca în care trăim, să recunoaștem, mulți dintre noi petrecem cea mai mare parte a zilelor în fața ecranelor calculatoarelor sau a telefoanelor ‘inteligente’. Gândindu-ne atent la acest aspect, poate că nu mai pare atât de excentrică ideea din ‘Her’, o altă dramă romantică americană de science-fiction din 2013, scrisă, regizată și co-produsă de Spike Jonze. Eroul principal al filmului, Theodore Twombly (interpretat de Joaquin Phoenix) este un bărbat care se îndrăgostește de Samantha, o asistentă virtuală, de fapt o entitate de inteligență artificială, personificată printr-o voce feminină. Scarlett Johansson își împrumută vocea Samanthei. Filmul pune și el, sub o formă de divertisment, întrebări despre esența dragostei și a celor care o trăiesc, despre rolul crescând al inteligenței artificiale în viața noastră și despre frontierele dintre sentimentele umane și emularea lor de către sistemele virtuale. Îmi amintesc că la prima vizionare, cu aproape un deceniu în urmă, am fost ușor șocat de scena care deschide filmul, în care oamenii dintr-un mare oraș ‘al viitorului’ se comportă ca un fel de ‘zombies’ conversând fiecare cu sisteme virtuale adăpostite de telefoanele lor mobile. Ei bine, am revăzut filmul recent, și scena mi s-a părut filmată în realitatea contemporană. Viitorul de anticipație de ieri ne-a invadat. Să stea la fel lucrurile și cu iubirea?
Orice mare iubire are un început (pe care multe perechi și-l amintesc cu exactitate), multe zile la mijloc (de iubire ‘de toate zilele’), și un sfârșit. Ultimul film despre care am ales să scriu se ocupă de zilele din amurgul iubirilor. Este vorba despre ‘Amour’, filmul din 2012 al lui Michael Haneke, unul dintre puținele filme căruia nu ezit să-i aplic eticheta de ‘capodoperă’. Narațiunea se concentrează pe un cuplu în vârstă, Anne și Georges, care sunt profesori de muzică pensionari. Anne suferă un accident vascular cerebral care îi paralizează partea dreaptă a corpului, iar mai târziu un al doilea eveniment similar care o lasă dementă și incapabilă de a vorbi coerent. Georges o însoțește pe Anne în aceasta decădere treptată și tragică, și atunci când nu o vă mai putea ajuta va comite pentru ea actul suprem de iubire. În rolurile principale apar doi dintre ‘monștrii sacri’ ai ecranelor franceze din secolul trecut, Jean-Louis Trintignant și Emmanuelle Riva în două roluri memorabile, acorduri finale glorioase ale unor cariere îndelungate și marcate de succese.
Cel mai bine se potrivește, cred, încă un citat în final. De data aceasta el îi aparține Poetului – lui Nichita Stănescu:
‘ Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi dar… de dragoste mai ales.’
Articolul a aparut initial in revista ‘Clubul Artelor Kibo Titan’ nr. 11 din 30 iunie 2022