Peregrinările lui Aurel Timescu, consulul în serviciul Franței detașat în țări îndepărtate și uitate de restul lumii, continuă. Creatorul personajului, scriitorul și academicianul francez Jean-Christophe Rufin are grija să ne reamintească pe scurt profilul contra-eroului său din primele pagini ale celui de-al doilea volum al seriei de cărți care îl are ca personaj principal, apărut în 2021 în traducerea românească a lui Horia Nicola Ursu în colecția de romane polițiste coordonată de George Arion a editurii CRIME SCENE PRESS.
‘Aurel Timescu avea un dosar de cadre catastrofal, ceea ce îl transformase în piaza-rea a direcției de resurse umane a Ministerului de externe francez. Desi intrase în breasla diplomatică tîrziu, printr-un concurs de nivel inferior, Timescu ar fi putut să urce în ierarhie muncind din greu și, mai ales, dînd dovadă de o slugărnicie aparte. Aurel nu era însă în stare de așa ceva. Ca urmare, desi trecuse de cincizeci de ani, avea parte de repartizări la posturi ce erau de obicei rezervate debutanților, în locuri în care nimeni nu-și dorea să ajungă. Nu putea fi dat afară, căci era titular pe postul său; în consecință, era numit în posturi menite să îl descurajeze. Dar Aurel nu intenționa cîtuși de puțin să renunțe la carieră. De fapt, cei care doreau să îl suporte în echipa lor erau cei care aveau parte de perioade intense de depresie; numirea sa într-un anumit post echivala cu o sancționare a celor de acolo.‘ (pag. 12)
După ce acțiunea primului volum al seriei (‘Spînzuratul din Conakry’ despre care am scris cu câteva zile în urmă) ne purtase în Guinea, îl găsim acum pe Aurel Timescu pe cealaltă coastă, cea de est, a Africii, în post la Maputo, capitala Mozambicului. Este un oraș ceva mai puțin haotic, poate datorită administrației portugheze, dar și aici se simt urmele perioadei coloniale urmate de decenii de regim socialist cu tente africane, cu o clasă de bogătași locali și expatriați europeni dominând economia și controlând activitățile economice prin corupție și represiune polițienească. Și aici firul acțiunii este declanșat de o crimă a cărei victimă este un cetățean francez, ceea ce necesita intervenția consulatului și pretextul anchetei deschise nu fără o secretă bucurie de Timescu. Nu numai victima, un hotelier destul de vârstnic pe nume Roger Beliot, are cetățenie franceză, dar și suspecta principală, prima sa soție, Francoise, sosită cu câteva luni înainte în Mozambic cu scopul de a-și revendica jumătate din averea și proprietățile acestuia. Considerând-o nevinovată pe femeie, Aurel antamează ancheta pentru a descoperi asasinul și a o elibera pe Francoise. Spre deosebire de alte dăți, în acest caz el se bucură de sprijinul șefului său direct, un consul tânăr și idealist, care este chiar prea entuziasmat de anchetă și mai mult îl încurcă. Aurel știe însă cum să se descurce în asemenea ocazii. Tehnicile de supraviețuire asimilate în confruntările cu sistemul dictatorial se dovedesc utile și în ceea ce privește navigația prin labirinturile birocrației capitaliste:
‘Mortereau își privi subordonatul cu un zîmbet plin de subînțeles. Viața într-un regim comunist îl învățase încă de foarte devreme pe Aurel că la o atare mimică se cuvenea să răspundă afișînd o expresie a profundei sale admirații.‘ (pag. 87)
Deja, după al doilea volum al seriei care îl are pe Aurel Timescu în centru devin mai evidente structura misterului care trebuie rezolvat, personalitatea detectivului amator și modul său de acțiune și de confruntare cu lumea din jur. Pasiunea pentru muzică revine ca un leitmotiv. Oriunde găsește un pian Timescu va căuta pretextul de a se așeza să cânte și să-și împărtășească repertoriul. Este un om al contrastelor și, la fel ca îmbrăcămintea, gusturile muzicale nu se sincronizează cu cei din jur, dar muzica este totuși o metodă de comunicare. Pe șeful sau îl cucerește cântându-i jazz și din Johnny Hallyday, iar la sfârșitul unei zile de muncă își adună gândurile și se concentrează tot cu ajutorul muzicii.
‘Opri muzica și se ridică, dezmorțindu-și cu mare placere degetele pe pardoseala călduță. Apoi se așeză la pian. Se destinse cu o piesă limpede a lui Schumann. Brusc, Africa din jurul său încetă să mai existe. Acum mai exista doar o stradă din Brașov, în miez de iarnă, pe care înaintă un mic cortegiu de rabini, cu pălăriile lor ciudate. În urma lor țopăia un copil ce-i semăna și care se întreba care este sensul vieții …‘ (pag. 60)
Nu voi dezvălui prea multe despre intriga polițistă. Voi menționa doar faptul că povestea capătă ramificații de ecologie și de politică internă și internațională și că ne permite să aruncăm o privire asupra unei părți a lumii care nu se prea află în centrul atenției și despre care mulți dintre noi știm extrem de puțin. Jean-Chrstophe Rufin are talent în a schița personaje distincte și interesante și este vizibilă experiența sa de viață, faptul că a călătorit și trăit pe multe meridiane ale planetei, ca și capacitatea sa de a cunoaște oamenii și de a le înțelege personalitățile. Îl însoțim pe erou în a descoperi personajele, multe dintre ele cu părți de umbră și secrete, firești firii umane și mai ales intrigilor detective. Remarcabil este și faptul că sunt evitate în mare măsură stereotipurile, eroii evoluează și portretele lor se clarifica pe măsură ce avansează povestea și ancheta detectivului. La fel ca în prima carte a ciclului, și victima crimei face parte dintre personaje și portretul său se construiește ca dintr-un puzzle complicat sub ochii cititorului. La început Roger Beliot pare a fi unul dintre acei eroi detestabili pe care multă lume, poate chiar toată lumea are interes sau motive sentimentale să-l asasineze. Pe masură ce avansăm în lectură ne dăm seama că el a fost un om iubit, cel puțin de femeile care îl înconjuraseră în timpul vieții. Când portretul victimei este complet conturat devine evident și motivul crimei și de aici nu poate fi departe nici soluția:
‘Nici un alt moment al unei anchete nu-l făcea mai fericit decit acela în care se afla acum: toate informațiile accesibile erau în mintea lui, chiar dacă dezorganizate, în haos. Se simțea asemenea unui zeu ce se pregătește să sufle peste un morman de lucruri neînsuflețite spre a le oferi noimă și a le da viață.‘ (pag. 140)
Ediția publicată de editura CRIME SCENE PRESS nu este lipsită de mici probleme editoriale. Traducerea lui Horia Nicola Ursu a lăsat să scape o gafă atunci când ‘les bonnes soeurs’ a fost tradus literal în loc de sensul cunoscut de călugărițe (la pag. 110). Și lui Ruffin i-au scapăt vreo două erori de documentare. În Bucureștiul anilor comunismului apartamentele erau departe de a fi ‘supraîncălzite’ în timpul iernilor (pag. 57), iar rugăciunea evreiasca pentru morți nu este rostită în profana limbă idiș, ci în arameică (pag. 100). Desigur, acestea sunt doar detalii, care nu pot strica plăcerea lecturii unui roman polițist de calitate, scris alert, cu umor și cu sensibilitate.
‘Cele trei femei ale domnului consul’ mi-a plăcut. Academicianul Jean-Christophe Rufin scrie cu plăcere și dezinvoltură romane polițiste, și ritmul publicării lor pare să fi devenit anual. Al treilea roman al seriei a apărut anul trecut, al patrulea în aprilie 2021. Personajul lui Aurel Timescu își cucerește cititorii și nu numai datorită originii sale românești. Aștept cu mare plăcere volumele următoare și sper că voi avea cât de curând ocazia să le citesc și să scriu despre ele.